Solidaritatea nu este însă una spirituală, comentează Henri Astier de la BBC. E mai mult o rană din registrul de superioritate european, pe care şi l-a impus elita franceză, ruptă total de admirabilul popor francez, atât de boem, dar atât de simandicos în aşezarea reverului tradiţional, aş zice din modestul meu punct de observaţie.
Zilele trecute am scris despre politica anticreştină a lui MACRON. Poate întâmplarea face ca primul “obiectiv” turistic pe care-l vizitează străinii să fie Notre-Dame. Recunosc că şi eu, influenţat de Victor Hugo, am căutat, în primele mele peregrinări, înălţimile pe care bântuia Quassimodo. Am considerat-o mai mereu pe Esmeralda o femeie uşuratică. Citeam „Cocoşatul de la Notre-Dame” cu aplombul juvenil mai mult pentru acţiune şi mai puţin pentru interpretarea contextului istoric. Pe vremea tinereţii mele, n-aveam de unde să ştiu ce rol a avut confratele Hugo, în scrieri alese, în reabilitarea posturii creştine a unui monument de geniu arhitectonic şi de inspiraţie divină.
Poate că n-ar fi existat Cartierul Latin, această feudă medievală în centrul Parisului, dacă în preajmă nu vegheau garguii. Nopţi întregi am sorbit boema franceză, cum mă miram de ce-s diavolii pe catedrală. La început nu o înţelegeam. Dar, ulterior, am înţeles de ce Ezra Pound, Ernest Hemingway, James Joyce şi alţi giganţi ai literaturii au consumat la greu pentru a scrie uşor în lupanarul atât de bine descris de poetul neamului românesc.
Notre-Dame pare să învelească, precum un înger, trăirile şi tensiunile dintr-un cartier electrizat între istorie şi perspectivele din mai multe sticle de Chenin Blanc stropite de dulceaţa epitetelor deloc străine visătorilor.
Catedrala pare un decor natural. Turnurile sale înalte sunt în consonanţă cu înălţimea unei culturi de excepţie. Poate puţini trecători prin abisul fermecător al unei lumi ce renaşte după fiecare şoc, semn de vivacitate şi de aderenţă la căile opuse trăirilor incestuoase ale progresismului, ştiu că Notre-Dame era la început o şcoală. Acolo învăţăceii găseau „Catedra de École”.
Primul filozof de celebritate din Franța, Pierre Abélard, a învățat logica și teologia acolo la începutul secolului al XII-lea, atrăgând admiratori din întreaga Europă, cum bine notează un jurnal recent.
Câţi dintre contemporanii care ridică pumnul, cum ridicau intelectualii distihurile pe vremuri, ştiu că celebra Universitate franceză Sorbona, cunoscută “La fântâni”, se află la un oftat de Notre-Dame? Mai simplu, pentru promotorii vreascului în chip de gard, Notre-Dame e la originea Marii Universităţi franceze.
Doar nu aţi crezut că s-a născut din Comuna din Paris? Sau prin căderea sub ghilotină a doi nesuferiţi antimonarhi.
Câtă lume înţelege motivul pentru care Henric al VI-lea al Angliei a fost încoronat la Notre-Dame ca rege al Franţei? Cum a reuşit să recapete feudele tatălui său? S-a căsătorit cu Margareta de Anjou, femeia potrivită de la locul potrivit.
Războaiele feroce religioase din Franța și-au lăsat amprenta asupra catedralei. În 1548, hughenoţii au distrus statuile pe care le considerau pure sacrilegii.
Pe treptele catedralei, istoria a consemnat crâncena luptă dintre catolici şi protestanţi, în ceea ce avea să fie cunoscută în istorie ca Noaptea Neagră a Sfântului Bartolomeu.
Catedrala, centrul spiritualităţii franceze, a supravieţuit Revoluției Franceze. Revoluţionarii au rechiziţionat-o. Pentru a nu mai avea un dăngănit creştin, progresiştii acelor vremi au topit clopotele lăcaşului de cult. 28 de statui ale regilor, aflate deasupra portalurilor din fața Notre-Dame, au fost decapitate de rebeliune în numele libertăţii, dreptăţii şi egalităţii.
Câţi dintre promotorii ateismului ca formă de stat ştiu că celebra catedrală a fost transformată, de noii hughenoţi ai schimbării, în „Templul rațiunii”, un lăcaş ateu, dedicat idealurilor iluministe și revoluționare?
Lenin nu a cutezat asemenea blasfemie cu Catedrala Sfântul Iisac. Fiindcă nu şi-a îndeplinit misiunile atee, catedrala a fost transformată de revoluţionari într-un depozit pentru adunarea alimentelor.
Vedeţi de ce niciodată nu m-am declarat revoluţionar? N-am crezut în misiuni paradisiace, în efuziuni de moment şi-n energia maselor revolute?
Am apreciat Notre-Dame pentru valoarea ei simbolică, pentru misterul garguilor şi pentru prestanţa în aura lupanarului, probabil cel mai califragilistic în morala paharului din lume.
Nici pe timpul lui Napoleon Bonaparte Notre-Dame nu şi-a recăpătat măreţia, forţa simbolică şi reperul creştin. Nimeni nu a făcut mai mult pentru a salva Notre-Dame decât Victor Hugo. În fatidicul an 1825, tânărul scriitor a publicat un articol furios „despre distrugerea monumentelor din Franța” – „Ciocanul care mutilează fața Franței trebuie oprit”.
Imaginând clădirea ca personaj, Hugo a adus-o prin “Cocoşatul de la Notre-Dame” literalmente înapoi la viață. După celebrul roman, arhitecţi de geniu au readus măreţia unui templu fără sfârşit. A venit o primăvară grea, cu foc şi distrugere în masă.
Puţină lume a observat că doar partea nouă s-a prăbuşit, cea cu turlă înţepătoare, aşa cum avea să o descrie regretatul Cicerone Poghirc, dar au rămas turlele vechi şi vitraliile mărturisitoare de vremi.
Notre-Dame se va reconstrui. Franţa va găsi energii şi soluţii de salvare. Dar ce nu va mai fi ca până acum? Universul gol al lumii atee.
