După 1990, anticomunismul a devenit vocaţia multor intelectuali sau oameni politici, care au invocat mereu în sprijinul convingerii lor, disidenţa practicată înainte de revoluţie. Dacă în alte părţi revoluţia a fost de catifea, la noi disidenţa a fost una de catifea, fumul ei revoluţionar ieşind doar din ţigările pufăite tacticos prin ungherele boemei călduţe.
Critica anticomunistă vizează în continuare în special perioada ceauşistă, mult mai mult decât anii de groază ai stalinismului în România. Explicația este una simplă: în 1989, tabăra internationalist – comunistă a învins-o pe cea naționalist – comunistă. De aceea, bolșevismul anilor 50, instaurat de alogeni în România, a fost reactivat în 89 prin figuri gen Brucan, Bârlădeanu sau intelectuali care-și trăgeau seva genetică din fruntașii bolșevici. În consecință, oricât l-ar înjura azi de-a lungul câmpiei internetului pe Ion Iliescu, neomarxiștii sunt de fapt continuatorii liniei anti-naționale demarate de acesta în 1990.
Cei mai mulţi dintre bolșevicii anilor 50 au rămas în jocul secund de putere în perioada regimului ceauşist, când aveau să se bucure de tot felul de privilegii, de genul călătoriilor în străinătate, precum şi de condiţii materiale bune. În cazul așa-zișilor intelectuali disidenți, robinetul cu beneficii menite să asigure liniştea creaţiei şi, totodată, somniferul pentru o conştiinţă împăcată, a curs mereu. Aceşti intelectuali, care s-au pretins mari cosmopoliţi şi pro-occidentali, au fost cât se poate de ataşaţi de regimul naţionalist-comunist – după cum îl etichetau – condus de Ceauşescu, faţă de care nu numai că nu au protestat, ci cu care chiar au colaborat strâns şi avantajos. Mulţi alţi disidenţi de colţul mesei au devenit mari anticomunişti după 1990, dornici de compătimirea şi de admiraţia celor din jur, pe când rezistenţa anticomunistă din munţi, doar pentru faptul că aparţinea, în bună măsură, unei mişcări politice controversate, rămâne ţinută la indexul istoriei şi nu este pomenită mai deloc. Această judecată strâmbă ne demonstrează, încă odată, că de supravieţuit prin cotloanele şi ungherele istoriei nu supravieţuiesc decât cameleonii ce-şi schimbă mereu culoarea, pentru a putea înghiţi rahatul politic al momentului.
Farsa anticomunismului românesc este uşor de demascat. În România, nu a existat un comunism autentic, de credinţă sinceră, ca în alte ţări, precum Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria, unde s-a manifestat un partizanat puternic de stânga. Pe fondul înrăutăţirii situaţiei din ţările respective au putut să apară revolta şi disidenţa adevărată, în sufletele celor care crezuseră într-un ideal comunist, trădat de mai toţi liderii fostului bloc sovietic. Comunismul a fost mai degrabă mimat în România de către promotorii săi, astfel încât era greu să se nască o reacţie de respingere vehementă în sânul său, ca în alte ţări. Cu alte cuvinte, noi nu am avut comunişti adevăraţi ca să putem avea anticomunişti pe măsură. De aceea, agitaţia anticomunistă retroactivă a unora ascunde, de fapt, mascarada profitorilor politici de ieri şi de azi.
Din detenţia politică a anilor 50 au rămas memorii cutremurătoare, unele sub formă de versuri, altele prin jurnale. Ştim de Jurnalul Fericirii al lui Nicolae Steinhardt, de sacrificiul lui Mircea Vulcănescu, de versurile lui Radu Gyr, ale acelui teribil poem: „Cu Isus în celulă”. Cu toate acestea, am aflat despre lotul călăilor bolșevici abia când aceștia se stingeau pe rând, liniştiţi în patul lor. Cei mai mulţi torționari s-au prăpădit în anii aceştia, savurându-şi o bătrâneţe nemeritată şi o pensie grasă stoarsă din spinarea muncită a românilor de azi. Aşa cum şi-au luat arginţii de pe urma spinărilor bătute ale elitei româneşti, aşa şi-au mâncat şi pensiile oferite de un stat abject.
Cazul torţionarului Enoiu, care s-a stins în 2010, şi al atâtor altor decedaţi în anii din urmă, reprezintă o pată neagră pe obrazul întregii clase politice. Practic, nepedepsirea acestor monştri înseamnă complicitatea la o culpă istorică. Memoria istoriei îi va reţine drept complici la atrocităţile bolșevismului pe aceşti guvernanţi ticăloşi. Cazul Vișinescu nu a fost decât excepția care a confirmat regula.
Alţii nu procedează aşa, oricât ar faulta Viktor Orban democraţia, răul istoric îşi află pedeapsa în Ungaria. Cei care au ordonat represiunea revoltei anti-comuniste în 1956 au intrat chiar şi la nouăzeci de ani în puşcărie. Şi dacă fac o zi de puşcărie aceşti criminali, e suficient pentru a face o brumă de dreptate celor zdrobiţi de un aparat criminal.
Din păcate, nici cei care au condamnat comunismul nu au făcut nimic în aceşti ani, asta demonstrând încă o dată că politicianul român n-are dimensiune istorică. Toţi cei care au pus mâna pe capul acestor călăi, pentru a-i mângăia, ferindu-i de ghilotină, vor merita stigmatul istoriei.
Unii or să spună că n-a fost timp pentru aşa ceva. Eterna scuză la noi, unde de treizeci şi trei de ani nu e timp pentru nimic, decât pentru furt. Niciun politician român n-a avut măcar orgoliul, dacă nu responsabilitatea politică, de a face un gest istoric prin care să rămână în conștiința colectivă.
Acestea sunt consecinţele unei justiţii schiloade, căreia şi acum, când a început să umble şchiopătând, i se mai pune piedică, doar, doar va fi împiedicată să meargă.
În continuare, rămâne pusă sub acuzare cu precădere perioada ceaușistă, inclusiv prin producțiile sale culturale, pentru simplul fapt că neomarxiștii de astăzi sunt urmașii bolșevicilor din anii 50, care aveau ca scop programatic desființarea culturii naționale.
