Există o piaţă globală a lemnului, cu cotaţii, pe tipuri de materie primă: cherestea, buşteni, lemn de esenţă moale, tare sau nobilă.
De la lemnul de foc până la esenţele mai mult sau mai puţin preţioase folosite la construcţia de mobilă, acestea au preţuri ce variază în funcţie de cerere şi ofertă.
Exploatarea acestei resurse are regulile sale, care ar trebui să respecte însă ecologia. Aici încep problemele în România. Şi nu numai.
Ca şi în politică, afaceriştii şi organizațiile neguvernamentale de mediu au poziţii aparent ireconciliabile. Fiecare parte îşi susţine propriul adevăr, în flagrantă contradicţie cu al celeilalte părţi. De curând, am scris un articol în care constatam aceasta. Este practic imposibil să armonizezi cele două puncte de vedere. Cifrele prezentate de părţi intră dramatic în contradicţie.
Lemnul, simultan aflat pe excedent, dar, paradoxal, decimat sistematic
Reprezentanţii mediului de afaceri susţin că în România lemnul abundă, astfel că excedentul format, în ritmul actual de exploatare, va duce poate la acoperirea întregii ţări, în următoarele decenii, cu păduri de nepătruns. Codrii seculari, peste 100 de ani, vor fi ceva obişnuit în Carpaţii României.
În schimb, ONG-urile de mediu susţin contrariul. Pe 25 decembrie, o căutare Google pe cuvântul-cheie „jaful pădurilor“ a dat 93.600 de rezultate. Campania aceasta are un succes imens. Subiectul e foarte suculent.
Echipe mobile urmăresc traseurile transporturilor cu buşteni de la locul tăierii până la livrarea în ţară sau în străinătate. Oricum, genul acesta de exploatare este contraproductiv. E mai simplu însă dacă vinzi materie primă, dar valoarea adăugată este mică.
Veşnica poveste a valorii adăugate
În business, valoarea adăugată mare e făcută de firmele ce produc mobilă de serie mare – Mobexpert, Ikea, Aramis, Lem’s, Mobila Dalin sunt câteva exemple. Restul lemnului se exportă brut. În acest timp, afaceriştii şi ONG-urile se acuză reciproc în continuare. Cei din urmă augmentează din greu căutarea pe cuvântul-cheie „jaful pădurilor“.
Există metode variate de marketare. O pădure de pe DN 67, între Alimpeşti şi Poenari, la intersecţia cu Transalpina, a suferit o transformare spectaculoasă. Un artist plastic a colorat trunchiurile cu vopsea ecologică, atrăgând atenţia asupra defrişărilor ilegale.
Acestea au transformat partea haitiană a frumoasei insule caraibiene Hispañola în deşert. Miza – lemnul brut, vândut ca materie primă. Pe vârfurile munţilor, graniţa cu Republica Dominicană se vede din satelit, demarcată de (in)existenţa pădurilor virgine. În acest timp, în România, reprezentanţi de frunte ai mediului de afaceri susţin că organizațiile neguvernamentale „vorbesc numai prostii“, acuzând, de exemplu, rapoartele Greenpeace „de un diletantism total“.
Nevoia de mediere
În felul acesta, nu ajungem nicăieri. Pentru ca un sistem să fie stabil, e nevoie de trei puncte de sprijin. Adam Smith, în „Avuţia Naţiunilor“, afirmă că acestea sunt forţele statului, ale pieţei şi ale societăţii civile. În acest caz, din ecuaţie parcă ar lipsi statul.
În Guvern, există Ministerul Apelor şi Pădurilor, condus de deputatul PSD de Bistriţa Doina Pană. Domeniul Păduri din minister are un director general (Ilie Mihalache), un director la Managementul Resurselor Forestiere (Dan Achim) şi un altul, la Politici, Strategii şi Proiecte în Silvicultură (Dănuţ Iacob). Ce fac aceşti demnitari?
Primul lucru ce-ţi trece prin cap e să le dai întâlnire reprezentanţilor părţilor aflate în contradicţie şi să le spui: „Bună ziua, doamnelor şi domnilor. Aveţi acolo mâncare. Acolo sunt băuturi răcoritoare, apă şi cafele. Vă închidem aici cu cheia şi, până nu ajungeţi la un punct de vedere comun, aveţi tot ce vă trebuie. Dacă şi când v-aţi înţeles, daţi-ne de ştire“.
Aceasta e versiunea talibană. Cea echilibrată este ca tu, demnitar ori înalt funcţionar, să mediezi conflictul, să catalizezi discuţiile. Să te împrieteneşti cu aceşti oameni, să-i câştigi de partea ta, adică de partea interesului public.
Acesta e rolul unui politician bun. În fond, există experţi în negocieri. Să lucreze, astfel ca ecologia şi business-ul să se împletească armonios. La alţii se poate. De ce nu şi la noi?
