Lăsând însă prim-ministeriatul și președinția partidului să i se urce la cap, eleganta doamnă care nu se poate spune că ar fi lipsită de o anume prestanță de om de stat‚ s-a expus lecției politice a pierzaniei – care, inexorabil, a venit. Degeaba se miră acum de multiplele lovituri sub centură care i-au trântit Guvernul, din moment ce domnia sa însăși a inaugurat cavalcada trădărilor, aruncând la coș soluția candidatului comun în persoana dlui Tăriceanu – singurul care, în turul doi, ar fi putut să fie o alternativă la reînnoirea mandatului dlui Iohannis. La vremea respectivă, am suspectat trădarea dnei Dăncilă ca fiind un blat între palate, întrucât era evident că în turul doi nu avea – după cum nici acum nu are – nicio șansă. Dacă n-a fost așa, atunci a fost vorba de o mare prostie tip PSD (e-adevărat, tocat din interior de nu puține fantome) și de o imensă infatuare autistă – avataruri care li se întorc acum, iată, în cap.
Dacă ne uităm la sondaje – care, chiar și manipulate la greu, mai spun totuși câte o frântură de adevăr – vedem că, adunând procentele dnei Dăncilă cu cele ale dlui Diaconu, ajungem în preajma procentelor dlui Iohannis. Înțelegem astfel mai bine ce-ar fi însemnat un candidat comun PSD-ALDE, la care, în turul doi, s-ar fi raliat aproape sigur și ProRomânia, plus ceva nehotărâți, plus – în secret – o fracțiune PNL, reticentă în a se sacrifica pe altarul prezidențial. Să nu uităm că – odată câștigând al doilea și ultimul mandat – dl Iohannis nu mai riscă nimic, adică se va fi văzând cu sacii-n căruță, în timp ce PNL, condus cu inevitabilă detașare de la Cotroceni, va fi obligat să riște, pas cu pas, totul.
Nu mai vorbim că, dacă dna Dăcilă ar fi judecat și n-ar fi sucombat – și ea ca mai toți politicienii – etilicei intoxicații a puterii, ALDE n-ar mai fi plecat din alianță și Guvernul n-ar mai fi căzut, iar România n-ar mai fi astăzi în blocaj. În ceasul al 13-lea, când încă se mai putea salva, PSD a refuzat – în schimbul acceptării candidatului comun Mircea Diaconu – o alianță cu ProRomânia și ALDE. Reiese astfel clar obsesia (iluzorie) a dnei Dăncilă de a se muta cu orice preț la Cotroceni, chiar și cu riscul deteriorării partidului. De toate aceste catastrofe, responsabilă este chiar domnia sa și, desigur, suporterii din umbră, care fie au făcut joc dublu, fie nu au avut suficiente grade pentru a-i devansa pe suporterii dlui Iohannis.
Pe de altă parte, fiecare oră de blocaj cade în contul Cotrocenilor. Graba răsturnării Guvernului nu poate avea explicație în așa-zisa situație dezatruoasă a țării. Cifrele indică altceva. Salariile au crescut, pensiile au crescut, economia are o creștere de 4,5 la sută, fiind a doua din Europa la acest capitol, iar nivelul de îndatorare este de 39 la sută din PIB, în timp ce Germania are dublu, iar alte țări respectabile depășesc 100 la sută. Formatorii Guvernului se jură pe toate drumurile că nu vor tăia salariile și pensiile, după ce, până la trecerea moțiunii, se jurau la fel că salariile și pensiile mărite de PSD-ALDE nu ar fi sustenabile. Nu știm unde e adevărul. Dar dacă dacă sunt nesustenabile, vor fi tăiate, nu? Iar dacă nu vor fi tăiate, înseamnă că sunt sustenabile, nu? Apoi, președintele ne anunță un Guvern de tranziție, în timp ce dl Orban ne anunță măsuri care nici în două mandate normale nu pot fi realizate. Sunt multe asemenea contrarietăți care vor trebui agrementate. Noul prim-ministru desemnat riscă de a fi repede transformat din impiegat în acarul Păun.
Dincolo de propagandă, graba schimbării de Guvern are alt resort – de natură electorală. De fapt, Guvernul ca Guvernul, dar omul-cheie este ministrul de Interne, cel care – alături de STS, singurul serviciu secret din Europa implicat, pe bază de tablete, într-un proces electoral – supervizează organizarea alegerilor. Suntem conduși, volens-noles, la faimoasa lecție politică a lui Stalin: „Nu contează cine votează, contează cine numără voturile.”
Totul seamănă cu o poveste à la Păcală și Tândală. S-a răsturnat un Guvern fără să existe alt Guvern pregătit și – cel mai grav – fără un program. Și nu există un program pentru că partidele care au votat moțiunea trag hăis și cea, punând condiții contrare plus idiosincrazii personale. ALDE nu-l vrea pe Petrov (pe bună dreptate), PSD nu-l vrea pe Ponta, Pro n-o vrea pe Dăncilă. Iar UDMR arbitrează. Dacă liderii ar dispărea, restul membrilor s-ar îmbrățișa. Iar lecția politică aici este că iezuitismul de partid nu are limite.
Fapt este că oricâte tranzacții s-ar petrece, suntem într-o perfectă virtualitate incertă. Nimeni nu știe dacă noua configurație – în curs de închegare ad-hoc în Parlament –reproduce (cum ar fi normal într-o democrație “neghidonată”) configurația voinței electoratului. Se prezumă – greșit – că rezultatul referendumului din 10 mai descrie configurația actuală a electoratului și împărțirea lui în PSD-iști și anti-PSD-iști. Pe teren, însă, lucrurile sunt mult mai nuanțate.
În acest sens, așa cum cerea USR, alegerile anticipate s-ar impune, pentru a vedea unde suntem. Dar ele nu vor avea loc niciodată, pentru că niciun parlamentar nu va da cu piciorul privilegiilor parlamentariste. Așadar USR făcea demogogie pură, știind că cere ceva ce nu se poate întâmpla. Partidul acesta încearcă să-și compenseze ambiguitatea orientărilor într-o continuă luptă cu timpul. Cu cât trece vremea – și sperietoarea PSD, nemaifiind la guvernare, iese din vizor – cu atât ciracii dlui Barna, nemaiavând obiectul muncii, cad mai tare în sondaje. Colac peste pupăză, entitatea Rise Project (cea care l-a căutat pe Dragnea tocmai în Brazilia), l-a găsit acum, la București, pe Barna – suspect, se pare cu dovezi, de complicitate la fraudă și conflict de interese cu fonduri UE, pe bază de soră și prieteni din liceu… În loc să nege cu subiect și predicat, dl Barna a avut următoarea reacție: „Ca și cum ne-am supăra pe Hagi că n-a înscris de fiecare dată!” Bizară apărare. Ăsta să fie atletul anti-corupție care fascinează diaspora fanatizată din țară și străinătate?! Când, din poarta Cotrocenilor, dl Barna anunța ritos că a cerut președintelui alegeri anticipate, materialul incriminant, „Adevărul despre Barna”, tocmai era dat publicității. Bizară coincidență. Mai târziu, USR nu a acuzat lovitura ca venind din partea dușmanului tradițional (PSD), ci din partea… „unui candidat”. Peste alte câteva ore, USR declara că nu mai vrea alegeri anticipate, iar Barna „preciza”, ca să nu fie alte interpretări, că, la Rise Project, este vorba de o anchetă de jurnalism consistent. (??!!) Să fi capitulat dl Barna în fața unei nemiloase lecții de politică?
Dacă decolăm din mlaștină, adevărata lecție de politică, predată zilele acestea întregii clase politice, a fost conferința devastatoare a Principesei Margareta la Institutul Olandez de Relații Internaționale. „Suntem mai religioși, mai patrioți. Încetați aerele de superioritate și de amenințare…” Superbul discurs ar trebui citit de toti românii și repetat în Parlament. Excepționala contribuție la interesul național și ținuta cu adevărat regală ale Custodelui Coroanei ne-au adus din nou în minte nenorocitul destin istorico-geografic de a ne fi aflat, la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, în calea Armatei Roșii, când tancurile rusești ne-au schimbat forma de guvernământ din monarhie constituțională în republică securistică, după care, ulterior, la așa-zisa revoluție, desfășurată tot cu supervizarea Moscovei, un popor spălat pe creier a continuat impostura republicană securistoidă, dând cu piciorul unei imense șanse reparatorii. La Haga, lecția de politică a învins lecția de istorie.
