În după amiaza zilei de 15 noiembrie 1989, vreo două mii de suporteri ai echipei naționale de fotbal ne-am adunat în Piața Operei din Timișoara, după magnifica victorie a României împotriva Danemarcei și calificarea la “Mondialele” din Italia. Lipsisem din elita lumii vreo douăzeci de ani. Gașca s-a spart repede.
Câteva zeci, poate o sută, ne-am deplasat în Complexul studențesc, cu gândul de a aduna mai mulți oameni, pentru a protesta în fața Județenei de Partid. Un lider ad-hoc s-a urcat pe un coș de gunoi, din acela vechi de tablă, și i-a rugat pe tinerii studioși să vină cu mulțimea către județeana de partid. A strigat “«Libertate, Libertate!». ” Studenții s-au închis în cămine sau n-au fost lăsați să vină. Cert e că pe podul Michelangelor, minusculul grup a fost încercuit de civili ai forțelor de Securitate. Mai părintește, am fost sfătuiți să plecăm acasă.
citește și: Top 3 în 2023
Cu doar o săptămână înainte, pe 9 noiembrie 1989, căzuse Zidul Berlinului. Aflasem de la Radio Kossuth și de la “Europa liberă” că în Europa de est începuse revoluția. Nicolae Ceaușescu pregătea al XIV-lea Congres al PCR. Mulți prieteni fugiseră prin Ungaria, înspre Occident. Între timp, la Praga s-a declanșat revoluția de catifea, o schimbare pașnică de regim.
Bătaia din noaptea de 15 decembrie 1989
Unul dintre prietenii mei maghiari mă tot chema la slujbele lui László Tőkés de la Biserica Reformată din Piața Maria. Am tot amânat, până în seara zilei de 15 decembrie, când împreună cu o serie de hoveri, ne-am alăturat enoriașilor reformați, care protestau cu lumânările în mâini. Se aflase că Securitatea voia să-l deporteze pe pastor în județul Bihor! Pe la două noaptea, un grup de bătăuși ne-au dispersat. Ne-am propus să revenim a doua zi.
Lucram ca mănușar la Fabrica de Mănuși. Se muncea și sâmbătă. Era ziua de 16 decembrie 1989. Închiriasem vreo trei taxiuri pentru a scoate lumea la protest. Pe bărbații de la secția croitorie nu i-am prea convins să mergem în Piața Maria. Am urcat la fetele de la cusut. Acolo, tatăl lui Dan Negru era șef de CTC. Mi-a recomandat să stau cuminte. Am reușit să conving doar vreo trei dintre ele. La ora 14:30, eram deja în fața Bisericii Reformate. Un murmur de șoapte se ridica precum un clopot tăcut. L-am zărit pe Ilie Stepan, prietenul meu de la Pro Musica. I-am arătat un gealat blond, înalt, cât un cazac, în fața Farmaciei de peste drum. Nu m-a băgat în seamă. Ne plimbam teleleu Tănase. Furia plutea în aer ca o șansă de gol la un meci. Mă întrebam unde sunt colegii din galeria lui Poli. Într-un târziu, au apărut câțiva.
Momentul astral s-a petrecut în jurul orei 16, când poetul Ion Monoran, cunoscut prin pletele sale de rocker, a avut geniala idee să coboare pantograful unui tramvai. Piața Maria era un nod de linii. Astfel, lumea a trebuit să meargă pe jos. Așa m-am ciocnit și cu tatăl meu, care venea de la Făget. Ne-am pierdut în mulțime. Aflasem ulterior că a plecat spre casă. Locuiam la doar două stații de Piața Maria, în Elisabetin sau – mă rog – Piața Bălcescu.
Primul care a scandat: „Jos Ceaușescu!”
S-au strâns vreo două mii de persoane. Au început scandările: “Libertate, libertate, libertate.” Năstrușnicul Daniel Zăgănescu, mai mare ca noi cu vreo patru ani, a fost primul care a strigat::”Jos Ceaușescu!” Un cor a preluat mesajul, ca pe-o scânteie. Au urmat: “Jos Comunismul!” “Nu plecăm!” “Jos dictatura!”
Când am considerat că suntem destul de mulți, am plecat către Complexul Studențesc. Din nou, fiasco. “Studioșii” n-au catadicsit, exact ca-n momentul bucuriei de după victoria naționalei cu Danemarca. Înspre seară, am ajuns la Județeana de Partid. Noi scandări. Lume din ce în ce mai multă. Am colindat centrul. Și, într-un târziu, ne-am propus să ne regrupăm în fața Bisericii Reformate din Piața Maria. Nu s-a mai putut. Zona era încercuită de scutieri și de blindate, pe care nu le mai văzusem niciodată.
Primele focuri, ultimele zile ale dictaturii
Dezamăgiți, ne-am dus acasă. Am ticluit cu vecinii să ne întâlnim cu toții în centru și să ne plimbăm pe Corso. Era ziua de 17 decembrie. Foarte cald, pentru acea vreme. Dinspre Parcul Eroilor și-au făcut apariția o serie de militari cu steagul de luptă al unității. O serie de elicoptere îngânau atmosfera. Nu știam ce rol aveau. Eram extrem de nervoși. Mi-am cumpărat primul pachet de țigări. Până la 25 de ani nu fumasem. Stăteam pe o bordură, lângă Lacto, actualul McDonalds. La un semn, ca din senin, toate geamurile magazinelor au fost sparte. La scurt timp, dinspre Piața Libertății, unde se afla Garnizoana Militară, s-au auzit primele focuri de arme. Am fugit către Catedrală. Ne gândeam să ne ascundem în interior. Nu s-a putut. Ușile erau închise.
Pe scări, am întâlnit-o pe mama mea. Era profesoară de istorie la o școală generală. Am întrebat-o “Ce cauți aici?” Mi-a răspuns sec: “elevii.” Am rugat-o să pleca acasă că a început să se tragă prin oraș. A spus că e rândul lor, al celor maturi să protesteze, iar copiii să meargă acasă. Într-un târziu, am convins-o. M-am furișat spre Cinema. La scurt timp, au apărut niște blindate în fața Catedralei. S-au tras rafale întregi. Săreau așchii din granit. Scările erau pline de copii. Mulți răniți. Așa am aflat, în cele din urmă, că înaltele porți ale Catedralei au fost închise. Poate că dacă preoții le-ar fi deschis, aveam mai puțini copiii eroi.
Să oprim tancurile cu răngile? Nu eram sănătoși la minte
În seara de 17 decembrie, nefiind deloc sănătoși la cap, împreună cu alți prieteni, am purces la drum – să facem revoluție! – în Calea Girocului. Auzisem că au scos tancurile. Ne-am propus să le oprim. Ajunși la intersecția care dădea spre Spitalul Județean, am găsit mulți copii cu sticle molotov pe care le aruncau spre blindate. Primul dintre motorizate s-a oprit. Un puști a sărit cu o rangă și a înfipt-o între roți. A început să se tragă. Ne-am aruncat după o serie de boscheți, neștiind că aceștia nu ne pot proteja. Într-un târziu, am ajuns la o prietenă din zonă. Am dormit o noapte de coșmar lângă calorifer, cu gândul la ce vom face a doua zi.
Voi continua istorisirile revoluției mele, în ediția de mâine a ziarului “România liberă.”
VOCILE LUMII
Poetul revoluționar
Ion Monoran
Numele lui Ion Monoran este fundamental legat de începerea revoluției din 1989, izbucnită la Timișoara. Poetul a oprit tramvaiele în Piața Maria, pe ambele sensuri. Alături de el se afla și Dan Zăgănescu. Mulțimea a ocupat piața. Circulația a fost oprită. Urcat pe treptele tramvaiului oprit, Monoran le-a spus mulțimii că este nevoie de „lideri.” Atmosfera era tensionată. A negociat cu vatmanii. Cu delicatese, le-a cerut femeilor: „Doamnelor, poftiți la revolutie!” Poeziile sale pot fi citite pe ionmonoran.ro
