Întreg Occidentul este solidar cu armata israeliană în războiul cu gruparea militantă Hamas. Simpatizanții acesteia din urmă au făcut, însă, demonstrații în marile metropole ale lumii. Cauza lor este statul Palestina. O scurtă istorie nu strică. Asta pentru a înțelege mai bine contextul și vechile tensiuni.
Acordul de la Camp David, din 1978, dintre Egipt și Israel, n-a rezolvat conflictul dintre musulmani și evrei. Egiptul a fost exclus din Lumea arabă, iar președintele Anwar Al-Sadat a fost ucis de un extremist. Fumul alb de la Casa Albă, din 1995, nu a mai fost păstrat ca sacrilegiu. La scurt timp, șahul Reza Pahlavi, un prieten al americanilor și un pacifist notoriu, a fost răsturnat de la putere în Iran. Revoluția musulmană l-a adus pe scaunul de președinte pe Ayatollachul Khomeini, fiind susținut de o serie de mișcări islamiste și socialiste. Președintele Iranului, de azi, Ebrahim Raisi, a anunțat că Teheranul sprijină dreptul palestinienilor la autodeterminare și a avertizat că Israelul trebuie tras la răspundere pentru că a pus în pericol regiunea, la o zi după ce Hamas a atacat Israelul.
citește și: Cauzele noului război din Israel
Arabii palestinieni au organizat, începând cu anul 1981, o serie lungi de proteste, intitulate Intifada. Regele Hussein al Iordaniei a renunțat să mai administreze teritoriile din Cisiordania.
Hezbolach și mai târziu Hamas au dus lupte în Ierusalimul de Est, Fâșia Gaza și Cisiordania împotriva autorităților de la Tel Aviv, considerând că administrația lor este ilegală.
Mai rămâne în memoria timpului peluza cu cei trei mii de americani care au salutat înțelegerea istorică dintre Menahem Begin, premierul Israelului și Anwar Al-Sadat, președintele Egiptului, precum și pieptul îmbățoșat al lui Jimmy Carter. Acordul ce s-a dorit istoric n-a rezolvat problema palestiniană.
Premierul israelian, ucis după semnarea unui acord de pace
După căderea Cortinei de fier, la Washington au înflorit iar bobocii păcii. În septembrie 1995, primul ministru israelian, Ițsak Rabin, șeful Organizației pentru Eliberarea Palestinei, Yaser Arafat și ministrul de externe al Israelului, Simon Peres, au semnat un acord de pace, care prevedea extinderea autonomiei palestiniene în Cisiordania și organizarea de alegeri democratice pentru a determina conducerea Autorității Palestiniene. Peste o lună, în ziua de 4 noiembrie 1995, Rabin a fost asasinat de un extremist evreu la un miting de pace din Tel Aviv. Peres a devenit prim-ministru și a promis că va continua inițiativa de pace. Repetatele atacuri ale jihadiștilor palestinieni au scăzut încrederea populației în premierul de atunci al Israelului și astfel – pe acest fond de derută – a ajuns Benjamin Netanyahu premier, în anul 1996. În primul mandat, nu a reușit să stăvilească ripostele organizațiilor para-militare.
Atacurile sporadice au continuat, iar procesul de pace s-a blocat.
În mai 1999, Ehud Barak, din partea Partidului Muncii, l-a învins pe Netanyahu în alegerile naționale și s-a angajat să ia „măsuri îndrăznețe” pentru a încheia o pace globală în Orientul Mijlociu. Cu toate acestea, negocierile prelungite cu OEP s-au soldat cu un eșec în iulie 2000, când Barak și Arafat nu au reușit să ajungă la un acord în cadrul unui summit la Camp David, Maryland.
De peste două decenii, luptele continuă. Nu s-au făcut pași serioși spre un armistițiu.
Militarii și paramilitarii fac jocul Iranului
Iranul s-a radicalizat. Siria e în agonie statală. Mohamed, Prințul Moștenitor al Regatului Arabiei Saudite, jignit de către Joe Biden, în campania electorală din anul 2020, când l-a făcut paria, nu prea e interesat să discute cu noul mediator dintre Israel și regatul său.
Liban continuă să adăpostească rebelii Hezbollah. Și să-i antreneze.
Mult visata pace dintre evrei și arabi e nerealizată.
Chiar dacă Armata israeliană dă lovituri mortale militarilor Hamas, nu va fi niciun câștigător din acest război. Și nu este nici Israel, nici Hamas, ci un terț, care stă la pândă.
Există cel puțin trei rezultate posibile ale războiului și toate joacă în favoarea Iranului, explică Aaron Pilkington, analist american pe Orientul Apropiat, în The Conversation.
La fel ca noi, el consideră că tratatul dintre Israel și Arabia Saudită va mai aștepta. Asta în primul rând. În al doilea, avansarea militarilor israelieni pe Fâșia Gaza ar putea stârni apetitul militanților palestinieni de a provoca noi agresiuni în Cisiordania și în Ierusalimul de est. Rolul Iranului în această agresiune, în al treilea rând, trebuie urmărit cu atenție.
În al patrulea rând, chestiunea religioasă. Conflictul a pornit prin operațiunea “Potopul din Al-Alqsa” – un templu din Ierusalimul de Est, în care se roagă și musulmanii și creștinii. Conflictul religios ar fi pe placul ayatollachului de la Teheran.
Toate agresiunile și acțiunile militare ale Hamas și Hezbollah fac jocul Iranului. Un atac al SUA asupra Iranului ar fi greu de imaginat pe fondul războiului din Ucraina. Niciodată, Pentagonul nu și-a desfășurat forțele pe două continente în același timp.
VOCILE LUMII
Aaron Pilkington
Analist american
“Republica Islamică Iran a promis în mod public sprijin anual de milioane de dolari pentru grupurile militare. Oferă pregătire militară avansată pentru mii de luptători palestinieni, în bazele Gărzii Revoluționare și a Hezbollah din Iran și Liban. Iranul conduce o rețea de contrabandă sofisticată pentru a transporta arme în Gaza, care a fost mult timp izolată de lumea exterioară de blocada israeliană” – notează Aaron Pilkington, analist american pe Orientul Apropiat, în The Conversation.
