Iohannis-senator sună așa, ca o reeditare a unui roman plictisitor, în care protagonistul, după ce a petrecut ani buni contemplând de pe margine, primește acum un rol în alt cadru. După ce a pășit timp de aproape un deceniu pe scena politică, jucând un rol mai degrabă mut, dar totuși plin de semnificații simbolice, iată că Iohannis se pregătește pentru un nou act în teatrul puterii. Și, desigur, pentru asta nu poate merge fără un cadru legal, special croit pe măsura sa. Senator pe viață? De ce nu? Veșnicia s-a născut la…. reședința din Cotroceni.
Dacă președintele a devenit maestru al tăcerii la Cotroceni, în Senat, cu siguranță va reuși să transforme muțenia în artă. Așezat comod pe băncile Senatului, va putea oferi aceeași serenitate glacială, ca a vizionarului atemporal care privește de sus zădărnicia muritorilor de rând.
Locul său în Senat nu e doar o simplă continuare a carierei politice, e o încununare a efortului de a nu face nimic la vedere. Un senator Iohannis ar putea chiar să inaugureze o eră politică, una în care legea nu mai e dezbătută, ci pur și simplu ignorată cu eleganță. În fond, de ce să fie cineva senator activ, când se poate odihni în voie, pe bani publici, în banca parlamentară?
Într-o țară în care legile par să fie făcute la comandă, vestea că se pregătește o lege specială pentru ca președintele Klaus Iohannis să devină senator, după încheierea mandatului, nu mai miră pe nimeni.
Legea care se croiește, va îmbrăca un personaj care nu se grăbește să iasă din lumina reflectoarelor. Desigur, problema e mai complexă decât simpla dorință de a oferi lui Iohannis o „pensionare” onorabilă. Este vorba despre tradiția unei clase politice care, în loc să rezolve problemele reale ale oamenilor, preferă să inventeze noi poziții pentru sine. În vreme ce spitalele se prăbușesc și drumurile se rup la fiecare ploaie, în Parlament se croșetează tacticos o lege menită să asigure un scaun confortabil pentru fostul președinte.
Dar, vă mai surprinde ceva? Legea pentru Iohannis este doar un alt episod din lunga telenovelă a politicii locale, în care fiecare actor își scrie propriul scenariu, indiferent cum arată decorul din fundal.
Ironia face ca, în timp ce această lege umple ședințele prin Parlament, românii se luptă cu prețuri explodate la energie, drumuri prăbușite, case luate de puhoaie și spitale subfinanțate. Dar cine are timp să rezolve astfel de detalii, când marea preocupare este să se găsească o ieșire elegantă pentru un fost președinte? Fiecare criză din societate pare să fie împinsă mai departe pe ordinea de zi, pentru ca politicienii să-și asigure „pensionarea” în glorie și confort.
De fapt, nu cred că e doar o lege cu dedicație, e un simbol al modului în care politica românească funcționează: lent, pentru cei privilegiați și mereu cu ușile deschise pentru cei care au fost la putere.
Dacă Iohannis își va promulga propria lege care îl catapultează direct în scaunul de senator, avem de-a face cu o magie politică de manual. E ca și cum un sculptor și-ar șlefui propriul piedestal, apoi ar urca pe el, sfidându-ne. O lege cu dedicație transformă jocul democratic într-o scenă de teatru absurd, unde protagonistul își scrie propriul rol și se aplaudă singur la final, lăsând impresia că toate acestea fac parte din scenariu.
În loja Senatului, Iohannis va fi ca un dirijor fără orchestră. Semeț și mut, își va contempla liniștea în iureșul dezbaterilor, în timp ce „simfonia” politică va curge fără să-l deranjeze prea mult. Statul la stat e politică de partid în țara în care vulturii deveniți vrăbii, își fac cuib în fotolii bine căptușite cu pene de influență.
