Ba mai mult, a întrebat asistența dacă i se alătură luptei? A chemat liberalii să-l susțină pentru a clădi o Românie puternică. Violența limbajului l-a adus mai aproape de urletul străzii, îndepărtându-l de noima prezidențială. Încercăm să ne dumirim care-i resortul luptei?
Cât de rapid a sărit de la zusamen (împreună – n.a.) la entgegen (împotrivă)?
Am încercat să-mi explic comportamentul compulsiv-obsesiv al celui care ar fi trebuit să fie însăși medierea pură, nu discordia toxică. Și cel fel de Românie puternică ne propune, atâta timp cât în patru ani a demonstrat doar dispreț și poftă de vacanțe.
Să le luăm pe rând.
Nu e prima oară când folosește – nomina odiosa – numele lui Liviu Dragnea. Să fie dintr-un complex al neîmplinirii, dintr-o frustrare metafizică sau din nevoia tactică de distrugere a social-democrației românești, impusă de Garnizoana unită cu interesele corporatiste, pentru instaurarea plenară a partidului mondial al Indignaților?
Președintele n-are temei. În limba română și în filosofia aristotelică temeiul reprezintă partea cea mai importantă a ceva. Mandatul său, cât a mai rămas, e lipsit de temei.
Pentru că președintelui poate îi e mai familiar Martin Heidegger, mă gândesc că principiile lui ar fi mai ușor de înțeles de un școlar întârziat. Dacă nu l-a studiat îi explicăm noi konzept-ul. Filosoful german interpretează cel mai simplu ce se înțelege prin temei: natura unui lucru (Was-sein); realitatea sa de facto (Dass-sein) şi adevărul legat de el (Wahr-sein). Adevărul depinde sine qua non de temei. Între temei şi adevăr există o legătură indisolubilă. În sensul că al doilea implică, potrivit esenţei sale, o relaţie de coordonare cu primul. Dar când prăpastia a decuplat temeiul de adevăr dispare rațiunea. Logica e destructurată.
Temeiul filosofic îmbracă trei forme: creația, înrădăcinarea, acțiunea justă. Convergenţa acestora reprezintă convingerea. În toate cazurile de alienare – zic specialiștii – fie că este vorba de psihoză, în general, sau de schizofrenie, în special – se produc disfuncţii cognitive sau tulburări de integrare în care sunt denaturate toate cele trei forme ale întemeierii. Doctorul Alexandru Trifan explică medical cum pacientul aflat în procesul de pierdere a temeiului i se blochează creativitatea, este pierdut de lume, iar justificările lui sunt ilogice. Ce se întâmplă odată cu pierderea temeiului?
În termeni filosofici, Heidegger îl explică sub forma unei rătăciri a adevărului sau, în termeni psihopatologici, un delir. Într-o conferință la Freiburg, la începutul anilor ’30, Heidegger definea adevărul, nu legat de autenticitatea sa, ci de modul cum se potrivește realității.
„Un enunţ este adevărat atunci când ceea ce are el în vedere şi spune se potriveşte cu lucrul despre care se face enunţul!“. Formularea în limba latină ar fi: veritas est adequatio intellectus ad rem. Neadevărul este rătăcire, ca şi delirul, mai spune doctorul Trifan. Dar totuși care e resortul violenței?
„Violența este patologia incertitudinii“, scrie Eric-Emmanuel Schmitt, în cartea „Omul care vede dincolo de chipuri.“
Sigur că domnul președinte nu e înzestrat cu acest dar, de a vedea morți. El aruncă invective și neadevăruri în spațiul public. Când minte președintele? Când spune că există oameni arestați pentru opiniile lor? Un fake-news prezidențial. Când afirmă că PSD a venit cu păcăleala prin care a promis oamenilor că le cresc salariile și pensiile? Creșterea de 14% a veniturilor e consemnată de Institutul Național de Statistică. Pensia minimă a crescut cu 60%, celelalte pensii cu 35%. Indignado n-are legătură cu ratio.
Dar de la filosofie la practica clinică e doar un pas.
Cum se explică radicalizarea discursului unui om votat pentru impresia de echilibru, de moderație și de conștiință?
Disperarea, ar fi un motiv. Fără a avea un mandat împlinit, cu lipsă de argumente constructive, sărăcit în idei, recurge la violența verbală, la predicate acuzatorii. Nu are ce apăra. În cei patru ani n-a construit nimic pentru România. Poate de aici întreaga frustrare și nemulțumire.
În sinea sa, psihologic privit, președintele e un om nefericit. Un singuratic ce-și înfoaie corăbiile lipsite de pânze.
Dacă ar fi să-l întrebi pentru ce luptă? Pare mai mult un Indignado. Un rebel. O neadaptare la atribuțiile funcției îl califică mai mult ca anarhist. Poate că locul său ar fi mai apropiat celor din USR, decât printre liberali, unde există oameni de principii cu agende și interese clare.
Care este România puternică pe care o proclamă?
Cea a procurorilor care fac dosare în funcție de cum a căzut victima pe interceptări. A arestărilor televizate. A business-urilor de miliarde făcute de generali cu acoperirea serviciilor. A instituțiilor publice arestate de agenții de influență. A protocoalelor caustice și anticonstituționale care șantajează magistrații. Adevărul său e altfel decât adevărul lor, a celor care vor o Românie a prosperității și a înțelegerii.
„Un enunţ este adevărat atunci când ceea ce are el în vedere şi spune se potriveşte cu lucrul despre care se face enunţul!“, postula Heidegger. Ce se potrivește României „lucrului bine făcut“ din agenda sa războinică, din tumultul stârnit încă de pe vremea lovirii paltonului de mașină, a participării sale la mitinguri de protest, a contestării perpetue și a acuzării fără temei? Nimic.
Numai votul poate reda președinției temeiul pierdut de un apologet al lui Traian Băsescu. Oare acești doi președinți și-au pierdut singuri temeiul sau li s-a impus din afară să-l piardă definitiv?
România puternică a lui Iohannis este România trivialității, a injuriilor adresate instituțiilor publice, a camuflării problemelor reale, a stârnirii temelor toxice, numai pentru a fi pe plac stăpânilor care-l vor la al doilea mandat.
Nu-mi fac iluzii, atâta timp cât cheia numărării voturilor rămâne la cerberul din Palatul Cotroceni, temeiul prezidențial rămâne pierdut.
