Greva profesorilor a devenit cel mai notabil fapt civic din ultimii ani, pentru că nu mai credeam să vedem o categorie profesională care are revendicări de natură economică. România ultimilor ani părea o Suedie plictisită, care a degenerat în probleme de lux, drepturile minorităților denaturate, justițiarismul tendențios al corectitudinii politice, cipuri, încălzirea globală. Mai pe scurt, probleme de oameni care și-au rezolvat nevoile de bază și acum se ocupă la modul progresist de așa-zisa perfectibilitate umană. Surprinzător este faptul că alte categorii sociale, mult mai oropsite decât profesorii, tac mâlc sau bombăne pe la colțuri. De bine, de rău, profesorii, alături de medici, au beneficiat de măriri salariale generoase în perioada guvernării Dragnea. E adevărat că inflația a redus mult din puterea veniturilor, dar ce să zică atunci ceilalți bugetari sau angajații din privat.
Însă pe lângă drepturile salariale, angajații mai pot avea un motiv serios de protest, cel legat de calitatea programelor și regulamentelor care le structurează și determină activitatea. Din păcate, în toți acești ani, autoritatea profesorilor a scăzut dramatic. Sunt de notorietate filmulețele cu elevi care-și bat de joc de dascăli. Toate acestea nu au reprezentat motive de solidarizare efectivă, la fel cum nici scoaterea unor materii importante pentru dezvoltarea intelectuală a elevilor pare să nu stârnească mari sensibilități. Degeaba vom avea profesori bine plătiți, dacă ei vor fi niște mameluci docili în fața elevilor, slab pregătiți, livrând mai degrabă noțiuni despre fericire virtuală și sexualitate decât educație și informație de calitate. Toată această lipsă de revoltă față de calitatea slabă a învățământului românesc ne face să ne gândim implicit la nivelul scăzut a majorității cadrelor didactice.
Pretențiile salariale ale profesorilor par nejustificate pentru unii, deoarece aceștia își mai pot suplimenta veniturile și din meditații. Obiecția este incorectă, pentru că meditațiile sunt o activitate auxiliară. Problema privind meditațiile nu este cea de venit suplimentar mai mult sau mai puțin fiscalizat. Meditațiile au luat amploare, formând aproape o școală paralelă, din lăcomia profesorilor care intenționat nu predau pe înțelesul elevilor, tocmai pentru a-i determina să apeleze la ore suplimentare în privat.
Revenind la greva profesorilor, ea este justificată, chiar dacă alte categorii ar fi și mai justificate să iasă în stradă, însă dacă miza se reduce doar la bani în plus pentru a aduna lacom din toate părțile, atunci suntem pe un drum greșit. Dacă profesorii vor doar salarii mai mari, venituri din meditații fără număr, ca să-și poată face poftele consumiste, turistice sau sedentare, atunci vorbim de neprofesioniști lipsiți de orice vocație.
În rest, tot ce am văzut la nivel de reformă în învățământul ultimilor ani privește doar cadrul formal. Cei care au condus ministerul s-au ocupat mai mult să facă orarul, modificând și remodificând perioadele de școală și cele de vacanță. S-au scos tezele, s-a introdus școala verde. Toate aceste schimbări nu valorează doi bani, dacă nivelul de alfabetism funcțional crește de la an la an. E ca și cum ai muta aceiași elevi slabi pregătiți, în frunte cu profesorul lor, nu cu mult mai răsărit decât propriii elevi, într-o altă sală de clasă cu dotări moderne și ai aștepta rezultate diferite.
Tot în acest sens inutil se dezbătea acum niște ani despre implementarea sistemului de homeschooling. O mare dilemă: unde-i mai bine să înveți, la tine pe canapeaua primitoare sau în banca minimalistă din sala de clasă? Până la urmă a venit pandemia și s-a ajuns la un homeschooling virtual cu rezultate dezastruoase. Însă și în acest caz apare problema calității oamenilor din învățământ, mai importantă decât orice alt aspect. Iar aici metoda alternativă nu rezolvă o mare problemă, eviți întâlnirea cu cadavrul didactic la clasă, dar prin homeschooling, poți spune că-ți bagi mortul în casă.
Sunt apuse timpurile în care cei din familii înstărite își aduceau meditatori acasă pentru copiii lor. De regulă erau oamenii de bună calitate, unii dintre ei putând deveni mentori pentru acei copii. Acesta era atuul forte al școlii de acasă, care substituia distanța formală de la clasă, impulsionând elevul în zona sa vocațională. Dar dacă înveți acasă după aceleași programe școlare învechite, în care elevii merg cu Fefeleaga, și-al ei, ”Dii, Bator!”, nu ieși din casă mai sprinten intelectual. E adevărat că pentru a contrabalansa anchiloza conservatoare, uneori se trece în extrema cealaltă si se presară elemente de educație sexuală în programa școlară, pentru a sugera deschiderea cu orice preț.
În final ne mulțumim mereu doar cu analize experte ale corifeilor din învățământ, reformiștii gargaragii, cei care în loc să decidă, contemplă. Sunt cei care parazitează discursul reformist de substanță și pe care îi auzi în orice interviu cu fraze de genul: ”În învățământ ar trebui schimbate mentalitatea și concepția…”
Nu în ultimul rând, o vină importantă în eșecul procesului educațional o au și părinții care nu mai au altă grijă decât să-și țină copiii într-o fericire tâmpă, ca să nu-i streseze și traumatizeze cu educație și cunoaștere. Încurajați de unii iresponsabili psihologi de parenting, care fie că au sau nu au copii știu ei mereu cei mai bine de făcut.
Grevele sociale vin și trec, dar greva generală a conștiințelor pare a nu mai avea capăt.
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News!
