În fiecare stat unde corupția prinde rădăcini, sistemul care o perpetuează nu este apărat doar de cei care profită. La fel de activi, deși inconștient, suntem noi toți. Frica, prejudecățile și vanitatea devin, în mod paradoxal, armura invizibilă a sistemelor corupte, iar România nu face excepție. Sunt tare colective, sunt combustibilul care alimentează stagnarea și justifică, subtil, fiecare compromis pe care îl facem, individual.
Frica – o tăcere care face zgomot
Frica este un instrument teribil de eficient, deși, poate, nu o simțim cum ar trebui. E frica de schimbare, frica de a pierde puținul dobândit, frica de a vorbi prea tare și de a fi pedepsit. În România, ea s-a strecurat în fibra noastră morală. Când românul întâlnește corupția, răspunsul instinctiv este: „Nu mă bag, să nu-mi complic viața.” Este o teamă justificată istoric, construită în decenii de comunism, când orice îndrăzneală era pedepsită.
Instituțiile care funcționează pe șpagă, nepotism sau pe „merge și așa” sunt mai degrabă tolerate, decât combătute. Nu pentru că oamenii nu văd răul, ci pentru că se tem de consecințe. Un sistem corupt mizează pe această tăcere. O hrănește cu promisiuni de „siguranță” și o amenință cu spectrul pierderii stabilității. Și astfel, corupția rămâne în picioare, ca o fortăreață pe care nimeni nu îndrăznește să o atace.
Prejudecățile sunt o altă forță care lucrează în favoarea sistemelor corupte. În România, ele sunt omniprezente și se manifestă sub forme neașteptate: „Toți sunt la fel!”, „E mai bine să fie unul de-al nostru, decât unul străin!” sau „Nu se poate schimba nimic!” Aceste convingeri servesc drept alibi perfect pentru stagnare. Dacă „toți sunt la fel”, atunci ce rost are să alegi altfel? Dacă „nu se poate face nimic”, de ce să mai încerci? Prejudecățile devin un mecanism prin care oamenii se consolează și acceptă status quo-ul.
În spatele fiecărui lider mediocru sau corupt se află o masă de oameni care a fost convinsă să creadă că „asta merităm” sau că „alternativa e și mai rea”. Prejudecățile ne-au făcut să tolerăm comportamente inacceptabile, pentru că ne spunem că „oricum toți fură”. Ele sunt lanțuri invizibile care ne țin prizonieri într-o realitate pe care o detestăm, dar pe care o considerăm inevitabilă.
Poate cea mai periculoasă dintre toate este vanitatea. Ea ne face să credem că „noi suntem mai deștepți decât alții” și că „ne descurcăm cumva”. Vanitatea românească ne permite să găsim mândrie în mici acte de supraviețuire, într-un sistem defect. „Știm noi cum să ocolim legile!”, „Ne descurcăm cu pile și relații!”, spunem, cu o oarecare satisfacție. Faptul că un sistem corupt poate fi „driblat” devine, în mod absurd, motiv de mândrie, nu de revoltă.
Vanitatea ne împiedică să ne recunoaștem slăbiciunile colective. Ne face să refuzăm ideea că suntem complici prin tăcere, prejudecăți și complacere. Preferăm să credem că noi, românii, suntem „victime” și nu participanți activi la perpetuarea corupției. Însă sistemul corupt nu se menține singur. El are nevoie de acele milioane de oameni care se mulțumesc să „se descurce”, în loc să facă ceva. Altceva!
Corupția nu se hrănește și îngrașă doar cu bani, ci și cu frici care orbesc adevărul. Când teama va fi înlocuită de curaj, prejudecățile de gândire critică și vanitatea de o evaluare sinceră a realității, poate că mai avem o șansă. Până atunci, sistemele corupte nu au de ce să se teamă, pentru că au tot ce trebuie, ca să manipuleze: bani, putere, mass media. Iar România continuă să le ofere, zi de zi, exact ce au nevoie: tăcere, acceptare și așteptare.
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News
