În esență, tot mai mica economie românească din România, deposedată de resursele strategice, de pârghiile strategice și beneficiind de înzestrări minime și finanțări derizorii răspunde de tot și de toate și, în mod disproporționat, are în grijă 3/4 din populația aptă de muncă a țării. Cu o productivitate la jumătatea celei a economiei aparținând capitalului străin, trebuie să plătească 70% din salariile din țară. Și nu obține decât 1/3 din totalul profiturilor, deși face efortul principal (circa 85% din totalul investițiilor noi). Ca un corolar, susține bugetul în proporție de 3/5. Prin comparație, economia străină n-are nicio grijă, nicio angara. Nu-și asumă ocuparea decât a 1/4 din forța de muncă, putând astfel plăti salarii în medie mult peste ce poate economia românească. Cu investiții minime pentru dezvoltare, realizează 2/3 din profituri, adică mult peste cota participării la PIB și la cifra de afaceri, semn clar că obține profituri de fapt pe seama costului derizoriu al forței de muncă din România. De asemenea, participă în proporție doar de 40% la susținerea bugetului de stat, discrepanță netă față de cota în PIB și în profituri, semnificând că își realizează câștigurile nete pe seama evaziunii fiscalizării profiturilor.
De fapt, se asistă la o tragedie. Nefericita colonializare a României a întors lucrurile cu fundul în sus! Priviți în ce parametri se înscriu cele două economii din punctul de vedere al celui mai relevant indicator: împărțirea PIB-ului între muncă și capital, care arată clar unde se situează o economie ca dezvoltare și statut. În economia aparținând capitalului străin, munca ia nici 1/4, iar capitalul aproape 2/3, cote neatinse nici în cele mai colonii dintre coloniile din lume! În economia românească, aflată pe un stadiu dramatic de scăzut de dezvoltare, munca ia, în mod cu totul paradoxal, vreo 1/2 din PIB-ul aferent acestei economii, iar capitalul doar 1/3, cote caracteristice, țineți-vă bine, celor mai dezvoltate țări, cu salarii deosebit de înalte! Țări cu asemenea cote sunt, de fapt, centre din sistemele centru-periferie din colonialismul actual, care își datorează prosperitatea și transferurilor fabuloase și sistematice de resurse din colonii. În mod evident, în cazul economiei aparținând capitalului românesc nu poate fi vorba de așa ceva! În lipsa resurselor strategice (active strategice, sectoare strategice, pârghii strategice) preluate de economia aparținând capitalului străin, dar rămânând pe cap cu grosul copleșitor al forței de muncă și cu toate angaralele aferente unui stat, economia aparținând capitalului românesc a ajuns să le facă pe toate prost! Dar, înainte de toate, trebuie să cheltuiască imens cu salariile și pensiile, prin comparație desigur cu dimensiunea și nivelul de dezvoltare la care se află, ceea ce explică în ultimă instanță cotele cu totul nespecifice în împărțirea PIB-ului aferent între muncă și capital! Patronii români sunt pur și simplu revoltați de aceste cheltuieli cu forța de muncă. Dar fuga din țară a forței de muncă la salariile superioare din străinătate îi obligă, spre disperarea lor, la cheltuieli mai mari cu salariile. Iar, dacă statul dă „exemplul prost” al unor salarii mai mari în instituțiile lui, antreprenorilor privați români le ies ochii din orbite de mânie. Mai ales că ratele de profit în afaceri sunt obiectiv mici. Salariile, chiar dacă mici, cântăresc greu la afaceri mici. Profiturile reale obținute în economia românească nu reprezintă decât vreo 1/3 din totalul celor pe „ansamblul statistic România”, dar aceasta plătește aproape 70% din salariile din România plus toate pensiile din România.
Prin implicație, toată lumea este supărată în economia românească: angajații români pe salariile mici, antreprenorii români pe profiturile mici! Sunt atât de supărați că mereu acuză statul, deși taxele pe care trebuie să le plătească sunt și ele mici! Desprinzând din „ansamblul statistic România” economia aparținând capitalului străin, care a luat toată seva economică cu ea, rămâne o biată mârțoagă slăbănoagă, ce abia își trage sufletul, de te miri că n-a murit deja!
Inserția acestei mârțoage în economia europeană și mondială – reclamată ca o cerință a dezvoltării în epoca zisă a globalizării – este un caraghioslâc. Economia românească nu furnizează decât 1/4 din totalul exporturilor, celelalte 3/4 fiind livrări ale economiei străine. La import reușește ceva mai mult: 1/3! Cât privește investițiile pe piețele externe, cifrele sunt însă de râsul curcilor. Iar în materie de finanțare de pe piețele externe, economia privată românească are o poziție „de invidiat”: zero îndatorare externă, pentru că nimeni de afară nu-i acordă credite! Datoria externă „românească” este, de fapt, doar cea a statului, grosul datoriei fiind al firmelor străine!
România nu mai este, de fapt, nici măcar o colonie. Cu ea se experimentează ceva dincolo de limitele de jos ale unei colonii. Într-o colonie, capitalul străin deține controlul și, în baza acestuia, își asumă administrarea, dar evident este confruntat astfel și cu răspunderi. În cazul României, capitalul străin a decupat o parte pentru sine, lăsând restul, prin marginalizare, în afara Europei, chiar în afara sistemului centru-periferie pe care îl constituie UE. Prin aceasta, capitalul străin nu răspunde de nimic, ci doar își râde de economia aparținând capitalului românesc. Sistemul celor două economii pe același teritoriu nu poate duce decât la dezmembrare politică și teritorială care o urmează inerent pe cea economică.
Înarmați cu datele din acest tablou, să fim atenți la consecințele care pot apărea în funcție de natura unor politici economice derulate, indiferent de buna lor credință și scopurile de fapt urmărite. Dezastre se pot produce din simple îmbătări cu apă rece sau bătăi la uși greșite ori din ignorarea faptului că economiile mici n-au spațiu de manevră. Țintind în mod corect și de lăudat creșterea salariilor, ca modalitate de ridicare a nivelului de viață și de combatere a emigrației fulminante, politica PSD-ALDE a vizat însă creșterea economică ce se obținea și a mizat pe preluarea pentru oameni a unei părți din fructele acesteia. Dar creșterea economică era obținută în economia străină din România. Și pur și simplu aceasta n-a acceptat să-i împartă roadele cu economia românească. A continuat să le externalizeze prin exporturi crescânde, evaziuni mai mari de profituri, diminuări ale investițiilor noi și chiar reduceri ale expunerii financiare pe România. Și atunci efectele au fost transferate integral asupra prăpăditei de economii românești. Sporirea consumului, alimentată de creșterile de salarii și pensii, s-a resimțit îndeosebi la nivelul economiei românești. Fără o creștere a producției interne, consumul neacoperit de aceasta s-a dus pe import. Capitalul străin din România n-a sporit importurile. Aproape întreaga creștere a deficitului comercial s-a năpustit pe economia românească. Aceasta a ajuns să colecteze peste 70% din deficitul comercial. La nivel de ansamblu, România pare că are de gestionat un deficit de 10 miliarde euro la exporturi de peste 60 miliarde euro (16%). De fapt, economia românească este confruntată, după 4-5 ani de creștere economică zisă pe ansamblu, cu un deficit de 7 miliarde euro la exporturi de numai 16 miliarde euro (44%), cotă ce constituie chiar un pericol! Măsurile luate prin OUG 114 sunt poate cele mai semnificative pentru discuția de față. Obiectivul acestor măsuri a fost supercorect și mai mult decât lăudabil: combaterea unor abuzuri de monopol ale unor companii străine din domenii de forță (bancar, energetic, telecom). Țintele concrete vizate de respectivele măsuri au fost însă complet greșite, căci au fost cu totul alături de cele ce trebuiau avute în vedere (de pildă, în sectorul bancar, nu ROBOR-ul, ci marjele de dobânzi inacceptabile sau, în energie, nu prețurile la vânzările din sectorul de producție, ci controlul de tip monopolist în toate distribuțiile, respectiv de gaze, de electricitate, de carburanți). Din măsurile luate prin OUG 114 a rămas până la urmă un fâs. Economia românească, și nu economia străină vizată, urmează să deconteze acest fâs! Și pentru aceasta decontul nu reprezintă chiar un fâs! În general, dacă nu calibrezi bine măsurile poate ieși rău! De fapt, dacă tot vizezi efecte și nu ataci cauzele, în cel mai bun caz este degeaba ceea ce întreprinzi, deși se poate întoarce și împotrivă-ți! Dacă din teamă sau din diferite calcule politice nici nu aduci măcar în discuție rânduielile care sunt la originea problemelor – și în domeniu este vorba de rânduielile responsabile de dezmembrarea economică într-o manieră supercolonială –, mai bine te lași păgubaș!
