Înțelegerile procuror-denunțător nu se mai făceau pentru recunoașterea vinovăției celui din urmă, ci pentru o delațiune la adresa unui personaj mai cunoscut. Apoi, fabrica de înțelegeri îl “uita” pe denunțător. Și se va vedea câte denunțuri mincinoase și ticluiri de probe vor ieși la iveală după ce tot mai mulți denunțători vor căpăta curajul să povestească cum au fost forțați să mintă, cum au fost obligați să întocmească delațiuni. Banda organizată care a trimis atâția oameni la închisoare se simțea bine în lumea subterană a statului paralel. Delațiunea s-a dovedit a deveni zeița aducătoare de monstruozități judiciare.
Ghinionul lui Dan Grigore Adamescu a fost că s-a aflat chiar în epoca de aur a denunțurilor, n-a înțeles că trebuia să-și cedeze afacerile către cine indicau mai-marii FIRMELOR SUB ACOPERIRE. Nu este ușor lucru să devii ținta serviciilor și preluării ostile taman de către “concurență”. A deveni țintă înseamnă vicierea mediului de afaceri. Protocoalele se vor dovedi dulcegării pe lângă ce se va afla despre firmele sub acoperire ale serviciilor. Societatea paralelă a depășit capacitatea noastră de control. Se nutrea din iluzia că ea reprezintă conducătorul înțelept care guvernează, chiar dacă metodele erau neortodoxe, ignorând drepturile eterne ale omului. Serviciile, care-și arată din când în când coarnele, au rămas cu ideea paranoidă că pot controla societatea, au acaparat putere ca să-și consolideze propriile firme, cu rate de “creștere” cât mai mari. Sensul unor dosare a devenit tocmai lipsa lor de sens.
După ce toată țara a aflat cum s-au comportat anchetatori de la București, Ploiești și Oradea și grozăviile lor – este îngrozitor să vezi cât de jos pot cădea semeni de-ai noștri. Anchetatori comozi, incapabili să caute propriile probe, mulțumindu-se cu denunțuri, înregistrări SRI, mistificări. Am văzut clar în ultima vreme cum anchetatorii îi instruiau pe denunțători ce să mai facă și cum ștergeau urmele delațiunilor luate de cele mai multe ori sub presiune. Verdictele s-au întemeiat prea mult pe minciună, iar laudele pentru “bune practici la nivel european” vor trebui retrase.
Mitul Parchetului Erou reușise să ne întoarcă împotriva propriilor noastre minți. Ajunsesem la un fel de smerenie în fața serviciilor și Parchetului. A venit însă momentul să ne eliberăm de servitudinea noastră față de tot ceea ce înghițeam pe nerăsuflate din aceste zone. Monștrii dovediți din Parchet cu greu au fost opriți din marșul lor nebunesc. Pedeapsa nimerită pentru ei este chiar închisoarea. Nici acum nu sunt înspăimântați de puterea iresponsabilă a acestui balaur devorator.
Vă imaginați cât de îngroziți erau judecătorii care hotărau soarta apelului, dacă l-au respins știind că Adamescu este în comă?! Ce credeți că au invocat temnicerii lui la cererile repetate de transfer la un spital, fiind iminent decesul: nu există motive de eliberare, deoarece nu a dat dovadă de îndreptare morală. Cei obișnuiți cu condamnări pronunțate în baza unei declarații scrise după dictare (de un angajat care deturnase mari sume de bani) vor avea poate și ei parte de “îndreptare morală”. Lui Adamescu nu i s-a mai părut curios că anchetatorii au îndrăznit să-i ceară să denunțe pe “cineva”. Era convins că totul se va lămuri în instanță, fără să știe că LUMEA ASCUNSĂ născută din protocoale acaparase și câte un cel-ce-împarte-dreptatea.
Avea principiul că sunt de preferat cei care cumpără afaceri și le dezvoltă, nu imobile și terenuri. Credea cu disperare în firme puternice, cu capital românesc. Avea o definiție a sa despre capitalul românesc: un arbore, cu cât crește mai înalt, cu atât rădăcinile îi sunt mai adânci.
În urmă cu doi ani, în fața Comisiei Europene, unde președintele nostru ținea un discurs, a doua zi după decesul lui Adamescu (în condițiile cunoscute, supus unor tratamente inumane, crude, cu riscul morții prin embolism) un parlamentar britanic l-a întrebat: “Îl cunoașteți pe domnul Grigore Dan Adamescu? Tocmai a decedat în închisoare, în România”. Răspunsul a fost: “NU”. Îl cunoscuse, și încă bine. Dar nu răspunsul m-a îngrozit, ci faptul că președintele meu n-a taxat niciodată abuzurile, n-a sancționat niciodată afirmația că “drepturile omului sunt un lux”, nu l-a mișcat uciderea unui om cu proceduri și condiții de detenție inumane. Cunosc bine locurile unde Adamescu a fost omorât cu încetul. E ca și cum ai privi un film cu locuri și metode create – nu??? – numai pentru dezintegrarea personalității. În curând, în campania electorală, președintele se va convinge și va simți pe propria piele că puterea “tutelară” și-a pierdut prea puțin din importanță.
Cu trecerea anilor, Adamescu va fi lăudat pentru curajul, fermitatea, determinarea și dinamismul în afaceri. Avea o atitudine diferită față de gândirea dirijată. Avea principiul că sunt de preferat cei care cumpără afaceri și le dezvoltă, nu imobile și terenuri. Credea cu disperare în firme puternice, cu capital românesc. Avea o definiție a sa despre capitalul românesc: un arbore, cu cât crește mai înalt, cu atât rădăcinile îi sunt mai adânci. Discutam adesea despre infrastructura noastră precară, despre cheltuielile bugetare nesăbuite și festiviste, despre faptul că am pierdut startul încă din 1990.
I se părea că principalul rău pentru România este haosul. Se temea mereu de defectul românului de a fi cu fundul în două luntrii, cusur ce se transmite și clasei politice. Am fost recent în Spania, care are mai multe autostrăzi decât îi trebuie. Adamescu îmi dădea mereu exemplul Spaniei și Portugaliei, care acum 40 de ani erau sărace, ca și noi.
Sunt convins că Adamescu a întâmpinat moartea cu un zâmbet: cât de efemeri sunteți, torționarilor! Chiar și cea mai întunecată noapte dă naștere unui nou soare.
Text publicat în suplimentul In memoriam Dan Adamescu
