Îmi doresc să evit orice referire la politică și politicieni în acest articol, dar punctul său de plecare este determinat de nenumăratele scandaluri de plagiat legate de politicienii care au parcurs această înaltă școală științifică și au obținut titlul de doctori.
Pentru început, să ne lămurim ce înseamnă titlul de doctor sau PhD (philosophiae doctor sau doctor philosophiae). Este un titlu academic care indică faptul că deținătorul său a parcurs cursurile unei școli doctorale și, în urma activității și examenului final, a obținut acest grad academic.
În funcție de tipul școlii parcurse, există doctorate bazate pe studii exclusiv teoretice, cum ar fi cele în drept sau litere și doctorate cu o puternică parte practică, așa cum sunt cele obținute de ingineri sau medici. Dar, indiferent de dimensiunile componentelor teoretice și practice, studiul doctoral presupune o intensă muncă de cercetare și originalitate. Diploma de doctor înseamnă, pe scurt, că deținătorul acesteia a participat direct la lărgirea granițelor cunoașterii în domeniul de studiu.
Sistemele naționale de educație diferă unele față de altele, dar esența este aceeași – cercetarea. Timpul de studiu poate fi diferit, prezentarea rezultatelor cercetării poate fi diferită de la țară la țară sau de la o școală doctorală la alta. În Uniunea Europeană s-a ajuns la similitudini în acest sens, statele-membre îmbrățișând aceeași schemă de studii. Dar, indiferent de schemă, esența, așa cum spuneam, este aceeași și înseamnă cercetare.
Suntem diferiți, nu trebuie să fim cu toții doctori în ceva!
Un tâmplar bun nu trebuie să fie doctor în …prelucrarea lemnului. Și va lucra cu lemnul mult mai bine decât ar face-o un doctor în medicină, drept, litere sau chiar în domeniul prelucrării lemnului.
Un profesor bun de gimnaziu sau de liceu nu are nevoie de diploma de doctor, ci de punerea în valoare a vocației sale de dascăl. Exemplele sunt nenumărate, există în toată lumea oameni de valoare care sfințesc locul în care muncesc și trăiesc fără această diplomă.
Acest lucru este valabil și în politică. Sigur, aici putem vorbi despre faptul că în România politica a devenit meserie de mai puțin timp decât în țările civilizate și de aceea întâlnim în funcții și demnități publice persoane cu studii de tot felul – de la cele agricole, la cele tehnice, de la cele medicale, la cele umaniste. Dar nici aici nu este nevoie de doctorate și doctori, ci de oameni capabili, coerenți și cu bun-simț.
În aceeași ordine de idei, trebuie știut faptul că doctorii (persoanele posesoare de titlul de doctor) reprezintă o minoritate. Sunt mai puțini decât absolvenții de facultate și de master, și mult mai puțini decât absolvenții de liceu. Dar este firesc să fie așa!
Așa cum doctoratul nu este o condiție pentru a trăi civilizat, acesta nu este nici accesibil tuturor. Selecția este – ar trebui să fie! – extrem de serioasă, iar accesul într-o școală doctorală este – ar trebui să fie! – permis numai celor pasionați cu adevărat de munca de cercetare și care au studiat cu seriozitate înainte.
Titlul de doctor nu acoperă prostia sau nesimțirea și nici nu permite aroganță!
Din păcate, titlul de doctor a ajuns să fie confundat cu un titlu care conferă celui care îl deține o poziție de superioritate față de ceilalți. Bolnave de aroganță și dornice să se facă remarcate, personaje care într-o lume cinstită nu ar avea loc nici măcar pe băncile unor facultăți sunt primite în unele școli doctorale și apoi se afișează cu diploma de doctor. Un act cumplit de impostură!… Și nu doar impostură academică.
Conduc, de mulți ani, doctorate în neurochirurgie. Am tot respectul pentru studenții mei, colaborez cu ei, dar sunt, totodată, intransigent cu ei. Îmi respect munca, îmi respect domeniul de studiu – neurochirurgia. Îmi este foarte greu să înțeleg cum de s-au deschis unele școli doctorale către neaveniți? Cum de au parcurs aceștia etapele de pregătire? Cum de nu au fost sesizate nu doar plagiatele, ci „subțirimea” lucrărilor acestor neaveniți? Fără îndoială, mediul universitar are o vină în această chestiune.
Dar îmi pun și întrebarea următoare: de ce au vrut să dețină titlul de doctor persoane care nu au fost pregătite pentru acesta? Nu este o întrebare retorică, am un răspuns, poate incomplet, dar care cred că este corect: într-o țară în care sistemul comunist a închis și desființat elitele, condițiile reale ale formării intelectualilor pot fi ignorate. Astfel, o diplomă ajunge să creeze un statut în defavoarea cunoașterii și competențelor. Iar un stat slab, cu legi ale educației confuze, cu un sistem de educație mereu în derivă și cu politicieni preocupați doar de creșterea propriei imagini nu poate produce valoare adevărată. Poate, doar, salva niște aparențe și poate acorda un statut academic nemeritat unor ipocriți!
Minciuna are picioare scurte!
Din fericire, după o perioadă de confuzii (ca să fiu blând!), adevărul iese la suprafață. Oameni valoroși, din școli doctorale adevărate, ajutați de jurnaliști curajoși, cum este doamna Emilia Șercan, pe care o felicit pentru ceea ce face, luptă pentru adevăr. Iar minciuna, așa cum spune o veche vorbă românească, are picioare scurte.
Pas cu pas, măștile cad sau sunt smulse de pe fețele impostorilor. Societatea românească are nevoie de o asemenea curățenie. Oamenii cinstiți, indiferent de statutul lor academic, nu mai pot și nu mai trebuie să plece capul în fața ipocriziei și imposturii. O societate coerentă, care vrea să progreseze, trebuie să scape de acest balast care ne ține pe loc. Este imoral și anormal să fim conduși de oameni care au dobândit prin fraudă orice statut. Iar dacă personajele aflate în culpă nu au bunul-simț să demisioneze din funcțiile pe care le dețin, trebuie îndepărtate cu forța. Cu forța legii, argumentelor și, mai ales, cu forța bunului-simț!
Vă doresc tuturor sănătate!
