Dobânzile la creditele din România au devenit o provocare copleșitoare pentru consumatori și companii, o călătorie economică pe teren accidentat, care contrastează puternic cu drumul mai lin pe care avansează alte state europene. În timp ce inflația, care altădată punea presiune pe prețuri, a început să se domolească sub pragul de 5%, costurile creditelor par să fie prinse într-o capcană, dublă față de ceea ce vedem în alte state europene dezvoltate.
Peisajul economic al României este populat de paradoxuri: în ciuda unei inflații care s-a temperat, dobânda BNR rămâne la un nivel ridicat, de 6,5%, păzind granițele stabilității financiare, pentru a evita riscurile unei deprecieri monetare. Ratele noastre seamănă cu o scară șubredă, de lemn, pe care urcă indici economici, în timp ce alte țări europene folosesc deja un lift performant, care le permite să ajungă repede acolo unde trebuie.
Datele comparative pun în evidență acest peisaj contrastant. În țări, precum Germania și Bulgaria, dobânzile pentru creditele ipotecare rămân sub 4%, iar media din zona euro se situează la 3,59%. În schimb, în România, dobânda medie pentru creditele ipotecare este de 4,99%, iar în cazul creditelor de consum, ratele urcă până la 7,9%, depășite doar de nivelul din Ungaria, de 10,99%. Această distanță economică se simte direct în bugetele personale, pentru că românii ajung să achite rate lunare cu 500-800 de lei mai mari, decât vecinii lor europeni, pentru aceleași sume împrumutate.
Cauzele acestei situații sunt variate, dar nu pot fi reduse doar la inflație. Mai sunt și alte cărămizi care îngreunează construcția bugetară. Rata mare a dobânzii reflectă vulnerabilitățile economiei românești, adică un deficit bugetar ridicat și o percepție de risc de țară mai mare, decât o au economiile dezvoltate ale Europei. În fața acestor provocări, BNR menține o politică de prudență. În realitate, însă, acest „scut” al dobânzii de referință ridicată are și efecte colaterale: consumatorii și companiile resimt presiunea unui cost de creditare ridicat, iar efortul lor de a progresa devine mai anevoios.
Costul ridicat al creditelor este, în mod evident, o piatră de încercare în această tranziție. România rămâne prinsă între dorința unui progres economic și necesitatea de a-și proteja stabilitatea financiară pe termen lung, o dilemă care va continua să definească politica monetară și fiscală în anii următori.