“Tinerii de azi nu știu să moară, ca să învie,” acuza, în urmă cu mulți ani, gigantul canotajului mondial, Elisabeta Lipă. Fie vorba între mine și cititorul care mă suportă zi de zi, că dacă ar fi să fiu invitat într-o seară la o cină, concomitent de președintele țării și de președintele Federației Române de Canotaj, aș alege, fără să-mi opresc respirația, varianta a doua.
Tinerii de vârsta lui David își freacă touch-screen-urile. E dimineață în zori. Fac o pauză de la obișnuita trăncăneală. Rețelele sociale se blochează. Preț de o clipă. Exact ca limba bunicii pe cerul gurii, atunci când aude zvonul bisericii bătând de Liturghie. Privirile se încoardă. Nimeni nu mai răsuflă. Toți încearcă, preț de o secundă, să-l imite pe David, românul ce nu-și scoate capul din bazin, pentru a nu pierde o miime de secundă. Ajunge la o fracțiune de secundă, preț de un fir de păr, de podium. Astăzi nu mai contează că se acuză de o respirație prea lungă, pentru un finish mai scurt.
Oare te-ai gândit vreodată cât valorează o milisecundă? Ce înseamnă o pierdere de timp cu respirația? Doar bolnavii de COVID-19, în stare gravă, pot mărturisi că ar da toată averea pentru câteva guri de oxigen.
În probele de 200 m, de 100 și acum de 50, David Popovici n-are privilegiul respirației. Știe că asta îi întârzie intrarea în academia olimpică. Performanța cere sacrificii. Și David știe să moară, ca să învie. Sper că în campusul olimpic de la Tokio va avea privilegiul unei cine cu goliatul canotajului mondial, azi șlefuitor de mari talente.
Îți mai amintești de David cel mic și de giganticul Goliat? Toți știm povestea învingerii filistinianului de către ciobanul din neamurile Israelului, care a refuzat spada și armura regelui Saul, și înarmat cu o piatră, l-a ucis pe uriaș.
Studiile de azi și evoluțiile medicinei moderne, asta precis nu o știi, demonstrează că acromegaliticii (giganții) au o tumoară pe glanda pituitară care presează și pe nervii optici. Noile cercetări ale celebrei bătălii antice demonstrează că Goliat i-a spus “vino la mine,” nu pentru a lupta corp la corp, ci pentru că vedea dublu. Mai mult, giganții, se zice printre experți, au sinusurile moi. Astfel încât, piatra din praștia lui David a reușit să-l ucidă pe marele lumii.
citește și: “Tinerii nu știu să moară, ca să învie!”
Spatele lui David nu e ca a altora
David din povestea noastră are un spate puternic. Nu ca al lui Ciucu sau al lui Ghinea. Un altfel de spate rectilin, cu mușchi împachetați, de parcă l-ar fi sculptat Michelangelo, e altfel decât prin școlile de la Băneasa.
Când vine în țară, nu-i urmări privirile, admiră-i spatele! Un spate construit dintr-o boală. Avea scolioză la patru ani. Medicii le-au recomandat părinților să-l ducă la înot. Odată intrat în apă, și-a descoperit al doilea botez. De aici a început lupta. O viață de privațiuni. Fără gadget-uri și Netflix. Cu multă muncă.
Te-ai gândit vreodată ce cură anti-stres poate fi transpirația sub apă? Dar cum e să muncești fără să respiri? Chiar așa? Ca și cum ai săpa o zi întreagă fără să fii plătit.
Ce e aia un minut și paisprezece secunde pentru 200 de metri în bazin? Să alergi sub apă, fără respirație, dar cu ochii deschiși pentru a vedea podiumul?
Majoritatea oamenilor urcă pe munte pentru a fi văzuți, nu pentru a vedea mai bine lumea.
desen realizat de Ștefan Popa Popa’S
Metafora respirației și mentalitatea de campion
David a învățat să facă economii. N-are timp, în goana pentru a câștiga o mili secundă, să mai și respire. E o cheltuială prea mare.
Ce mișto e de cei tolăniți. N-au probleme, decât cum să-și potrivească aerul condiționat. Mâncătorul de semințe nu știe că respirația, acel dat de la Dumnezeu, poate fi uneori un lux prea mare.
Dar, totuși, de ce lumea e atât de impresionantă de un puști care în copilărie mânca gândaci, se cățăra prin copaci și se bătea cu bețe? Simplu. Pentru că el nu și-a croit destinul prin „After life” sau mergând pe la fițoasele cursuri de dezvoltare personală. N-a avut timp. Când alergi, am mai spus-o de enșpe mii de ori, mintea ți se concentrează spre mișcare, nu spre conturile de la bancă, nici spre facturi.
Încearcă să nu respiri un minut și paisprezece secunde, stând pe loc, ca un prim test! Apoi, aleargă cu respirația tăiată, același interval. După aceea, scufundă-te și înoată sub apă, același parcurs pe cronometru. Nu ai reușit să treci nici la faza a doua?
E pentru că idolii tăi sunt ca măștile africane. Se uită urât la tine, chiar și când le zâmbești.
Își vor face imbecilii selfie-uri cu David?
David e la vârsta când va face o alegere majoră. Va rămâne sub tricolor sau va da curs invitațiilor marilor universități americane?
La întoarcere va fi pețit de fel de fel de imbecili. Poate va fi și decorat de ficusul de la Cotroceni. Toate despuiatele și botoxatele îi vor face curte. Băieții de bani gata vor dori, asemenea primului ministru, să facă un selfie cu eroul.
Ne întrebăm, totuși, cum dintr-un handicab posibil și-a făcut o carieră imposibilă? Ce spate sculptat, fără ca vreo drogherie secretă să fii uneltit pentru înălțarea lui, ar zice unii ce se uită cu jind la țestoasele transformate în cămile, după un simplu flick-flack.
David Popovici poate fi un model pentru generația Zombi, pierdută în prafuri și injectată cu narcoticele progresismului tras pe nas, așa cum Marx și-a tras tatăl de urechi pentru că l-a botezat creștinește. Dar cine să-i îndrume pașii? Există vreun oengeu, orientat spre performanță?
Nici nu are nevoie. Are părinți formidabili. Antrenori cu pasiune. Viața înainte. Admirația marilor campioni. Lumini catodice. Camere de luat vederi. Chestii obișnuite pentru marii campioni.
În spatele lui David, în Biblie, a stat Saul sau Atotputernicul lumii.
În spatele lui David din București e sigur Dumnezeu.
