La înmormântarea gauche-istului Jean-Paul Sartre – un om fără credință, care și-a trădat până și crezul comunist, o minte în derivă, narcotizată de baia de cuvinte – au participat peste 50.000 de tineri. „Pentru a vedea mai bine, unii s-au cățărat în copaci. Unul a căzut, izbindu-se chiar de sicriu. Ce credință, ce adevăr pentru umanitate afirmau ei prin prezența lor în masă?“, se întreabă creștinul Paul Johnson în cartea „Intelectualii“, o capodoperă a eseisticii despre bolnavii mintali ai ideologiilor stângiste.
Știați că Marx nu a cunoscut niciodată un proletar, dar a gândit revoluția proletară? Că Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) este primul intelectual care s-a declarat prieten al omenirii? În realitate, nu iubea pe nimeni, decât pe sine, și în plus mai era și mitoman, avar, exhibiţionist în sens sexual şi patologic moral, paranoic, dar dotat cu o memorie extraordinară și cu o putere de seducție diavolească?
Protagoniștii cărții sunt foștii progresiști care s-au stins odată cu fantasmele lor, jocuri de-a războiul ideilor. Toți promovau violența și implicarea activă, dar în momentele cruciale dezertau și lăsau zeloții singuri în luptă. Predicau moralitatea şi binele, dar în viaţa privată preferau adulterul şi narcisismul dus la extrem. „Cel mai rău despotism posibil e tirania ideilor“ – așa conchide Paul Johnson raportul de sute de pagini, în urma disecţiei publice a personajelor-vedetă ale timpurilor.
Sigur că mulţi români s-au delectat cu scrierile lui George Orwell. Puţini ştiu că universul politic distopic din celebra carte „O mie nouă sute optzeci și patru“ a fost creat în 1949 de către un bătrân intelectual care visa la implicarea politică totală într-un viitor utopic, ca o fugă de idealismul religios de care nu se simţea legat. Pe vremea Războiului Civil din Spania, deşi cetăţean englez, s-a înrolat în miliţiile anarhiste POUM, adept al ideilor comuniste, nu s-a înregimentat activ în politică. Dar a juisat la asemănarea sa unui ideolog pursânge.
Oamenii care au citit destule biblioteci cunosc cât de îmbrăţişaţi de ideologia marxistă şi bolşevică erau o serie de intelectuali, de la Antonio Gramsci la Ernst Bloch, de la Lukacs la Brecht, de la Panait Istrati şi Henri Lefebvre la Sartre, toţi eşuând lamentabil în tentativa de a crea şcoli de gândire dintr-o esenţă dură a nimicului devenit devastator, într-o vreme de imunitate redusă a umanităţii. Ei propovăduiau sfârşitul unei istorii, fără a presimţi că paradisurile lor utopice au rămas umeraşe în garderoba clovnilor. Cochetăriile lui Gunther Grass şi ale lui Martin Heidegger cu naţional-socialismul au fost dovedite. Rămân doar scrierile lor mirobolante, fanteziste, magice, repere ale literaturii neangajante.
Hannah Arendt a sintetizat bine în teoria „banalității răului“ aneantizarea prin ideologie a discernământului moral. „Originile totalitarismului“ este una dintre acele cărţi care definesc în chip esenţial condiţia umană.
Ce ar fi de spus? Nu intelectualii au condus lumea?
Greşit. Întotdeauna oamenii învăţaţi au asigurat circumstanţele roditoare ale mersului înainte al societăţii. Nu întâmplător mă feresc de cuvântul „progresist“.
Cunoaştem din istoria Revoluţiei franceze că disputa dintre Robespierre şi Danton, dintre doctrinarul brutal şi aristocratul liberal, a dus tot la eşafod. Ideologul schimbării, ateu din convingere, vroia doar dărâmarea monarhiei franceze, el proclamând că poporul poate face legi.
„Dacă există ceva ce poate fi numit război drept, atunci crima este necesară în numele justiției“, avea să scrie poetul Wystan Hugh Auden în 1937, puţin înainte de încălzirea şi arderea planetei la rugul naţional-socialismului.
Intelectualii critici trebuie citiţi, dar nu urmaţi. Niciodată în istorie filosofii n-au condus ţări sau cetăţi. Ei au promovat Republica lui Platon, una dintre cele mai odioase conjugări ale stării de tiranie, în numele legii, înainte de Evul Mediu, al circelor şi păunilor mitologici.
Ne uităm toţi cu jind la America. Puţini au citit şi înţeles călătoriile de studiu ale francezului Alexis de Tocqueville în Lumea Nouă. Individualismul american, bogăţia bazată pe reguli se datorează unei construcţii calviniste a Statelor Unite, în care tabla fundamentală era Biblia, înaintea mult-lăudatei Constituţii. „America Great Again“ este posibilă pentru că, odată, o serie de misionari creştini au plecat în aventură având cu ei doar credinţa în Dumnezeu.
John Lenon, starul unei generaţii, un anticreştin militant, proclama: „Creştinătatea va lua sfârşit, va dispărea. Nu este nevoie să îmi susţin această idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astăzi noi suntem mai cunoscuţi decât El“ (1966). După ce a declarat că membrii formaţiei Beatles erau mai cunoscuţi decât Iisus Hristos, a fost împuşcat de şase ori.
Nu ştiu câţi au reuşit să încheie monumentala şi premiata operă „Parabolele lui Iisus“, scrisă ca un compendiu de citate de către Andrei Pleşu, dar ştim că în politică a fost ca o gâscă prin apă.
