Într-un recent podcast, un guraliv profesor universitar, președinte al mai multor comisii de etică, a recunoscut că i-a trecut glonțul pe la ureche în timpul alegerilor din Franța. Prin votul dat extremismului de stânga, zice duiosul Haralambie, care n-a luptat la Harkov, dar iscălește doctorate despre război, omenirea a fost salvată.
De la succesul puterii votului poporului în Franța, o dilemă ne țiuie în urechi: extremismul de stânga e mai coșer decât extremismul de dreapta? Există două feluri de extremism? Extremismul lor și extremismul nostru? Cel bun și cel rău?
Mai există pe lume neghiobi ca noi, care își permit să aibă îndoieli. Gândirea a devenit un lux, o viață de caviar, un trai extrem de aristocratic, într-o lume ghiftuită de pizme cu arome de lohii doctrinare. Ura a devenit panaceul universal al dezechilibrelor psihice, încadrabile în dispensa societală (boala boierească): depresia. Așa că e loc de absorbție și pentru înspăimântătorul extremist de dreapta.
Izbânda asistată a radicalului liber Melenchon ne-a eliberat de obligația de a ieși în târg cu unitățile de măsură. Piețarul șef stabilește nivelul de extremism al celor care cuvântă. Îi verifică la gramajul din pantaloni.
Extremismul, zice Dex-ul, este atitudinea unor oameni sau al unor grupuri reprezentative din societate, care vor să-și impună prin forță o serie de idei, opinii, păreri exagerate. Distinsul profesor n-a sărit ca ars când liderul extremei stângi Jean-Luc Melenchon a anunțat impozitarea cu 90 % a veniturilor mai mari de 400.000 de euro pe an sau stabilirea prețurilor maximale de vânzare a unor produse. Nici când extremiștii de stânga au dat foc Parisului. Comportamentul de acest gen, în opinia democraților pur-sânge, este o atitudine civică de apărare a organismului social de muștele ideologiilor fasciste.
În lumina noilor directive ale iluminaților lumii democratice, mai precis a paznicilor de far, care îndeobște vara zac cu pipițe blonde sau brunete pe pernele moi ale catamaranelor din dotare, legănându-se pe ape și numărând banii din conturi, extremismul de dreapta e noua pandemie socială.
Dar cum recunoști un extremist de dreapta? Mai poartă pălărie, e mit-stock (cu baston – de unde și vine cuvântul mișto)? Își ține hoch-zilinder-ul în Hoch-parter? Nu. În niciun caz. Extremistul de dreapta s-a modernizat. Merge la biserică și la cinema, se plimbă prin parcuri, iubește și se lasă iubit, crește copii și mângâie rar pisici. Are privire înaltă, degajată, jemanfișistă a celui care n-are nimic de pierdut. Nu-și pune botniță la ordin și nici nu se duce la bărbier cu plutonul. Trece printre salvatori ca bunicul pe bidiviul său Lipițan adus din Imperiu, printre gloabele slugilor cărate la târg, în vremurile interbelice, fiindcă mureau de foame.
Nemiloșii nepoți ai slugilor de ieri sunt altfel. Fac parte din noua pletoră socială a asistaților cu salariu minim european. Nu produc nimic, dar judecă lumea.
Am văzut recent o serie dintre ei pe Vigilenței nr 6, într-un bar cu aer condiționat, sorbind din berea cu guler de gheață. Într-o deplină anomie socială, butonau, nu conversau. Aveau o atitudine demnă de corecți politic. Nu agățau fete ce nu corespundeau profilului social al extremiștilor nășiți de sistem. Dar de unde știau ei care e extremista plăcută de regiment? Dascălii lor ascunși în aplicațiile mobile le-au impus să creadă că mama relelor din lume e fascismul, ce stă la pândă de după colț, să le fure berea, siesta și protecția socială.
Lumea nelegănată de iluzii crede că “extremiștii sunt cei care neagă minciunile date doar din sursele oficiale.” Când radicalii de stânga, stârniți și ocrotiți de serviciile secrete, dau foc marilor bulevarde oficiale, ei contribuie la democratizarea societății. Așa cred discipolii domnului profesor, membru al comisiilor de etică, prezent pe toate UM-urile de presă. Sunt agenții civici ai luptei împotriva dreptului Zambilicăi de a alege ce fel de extremism îi place.
Prohoditorii civilizației umane le-au poruncit vuvuzelelor și epoleților de pe rețele să lupte cu toată determinarea împotriva extremismului de dreapta, care are verdict de nazism.
Duminică, în Franța, s-au ridicat cu ștampila în mână toți urmașii celor cu cărticica roșie a lui Mao, din timpul revoluției studențești din ‘68. Au votat pentru salvarea de extremismul de dreapta, rămânând cu cel de stânga, fără a realiza că imbecilitatea colocvială nu pune mierea în bucate și nu umple conturile cu bani, ci dimpotrivă, sărăcește societatea. Aduce foamea socialistă.
Cuvinte gen: tradiția, evlavia, pacea, împăcarea sunt raidurile verbale ale noului Wehrmacht. Aceste expresii sunt dușmănoase credinței în binele democratic. Cine a stabilit asta? Cum cine? Staborul corectitudinii politice.
La fel ca-n anii ciumei roșii, brigadierii ideologici, bărbieriții ideologic pe creier, raportează mișeii la comenduirea fără chip, dar sentențioasă. Acumulând puncte în creditul social, aceștia sunt pregătiți în taină să devină extremiști de stânga. Laboratoarele Noii Ordini Mondiale au nevoie de catâri sociali, care să creadă și să nu cerceteze. Să mănânce jar, când li se arată proscrisul: extremistul de dreapta.
Nimic nu e nou. Segregările sociale sunt vechi de când e lumea.
De-a lungul istoriei, au mai existat asemenea parcuri experimentale. Ne aducem aminte de Monte Veritas (Muntele Adevărului) din Elveția primului război mondial, când neomarxiștii lui György Lukács au selectat subculturile dătătoare de viață în Minunata Lume Nouă, a celor izbăviți de nevoia de judecată. Încă de atunci, pigmeilor li s-a spus că vor exista mereu alți calificați care să judece în locul lor. De peste o sută de ani, o mulțime vidă merge pe lângă plop, pe lângă gard, bezmetică, nefixându-i-se direcția.
Nu mai trăiește Belphegor, alias Radu Cosașu, să-l întrebăm cum i-a fost viața de extremist de centru.
VOCILE LUMII
“Coborârea în abis a Franței a început. Extrema Stângă – aliații lui Emmanuel Macron în „lupta împotriva fascismului” – și-a anunțat programul de guvernare. Prima observație: nu mai ai dreptul să fii bogat în Franța. Taxe de 90 la sută peste orice venituri ce depășesc 400.000 pe an.
A doua: nu mai e nevoie să te spetești muncind în Franța. Pensie de la 60 de ani.
A treia: nu mai ai voie să vinzi ce vrei, cum vrei, pentru că „bunurile esențiale” vor avea prețurile blocate. Sunt curios ce vor face producătorii de brânzeturi fine, de vinuri și de alte delicatese, care asigură o parte importantă a producției alimentare în Franța. Și restaurantele de lux? Vor trebui, probabil, să vândă hamburgeri congelați.
Vive la France!”
scrie poetul Cătălin Avramescu, pe pagina sa de facebook.
