În fiecare an, Papa Francisc stropește cu agheasmă valurile Mediteranei, pomenindu-i pe refugiații înghițiți de Marea cea Mare. A fost o vreme când nu exista migrația de masă ca politică a noii ordini mondiale și când doar aventurierii cu suflet liber îndrăzneau să colinde de nebuni, Mediterana. Un refugiat de geniu care s-a situat mereu deasupra apelor controlate ale epocii a fost cel care s-a amestecat cu toată lumea ca un apostol neconvertit; târfe, pești, pungași, cerșetori, servitori oropsiți, industriași, scriitori, parveniți politic și cultural. A călătorit peste tot păcătuind omenește, dar păstrând mereu ceva din puritatea sufletească a primilor creștini.
Supraviețuitor prin calele vaselor de croazieră s-a rostogolit pe țărmul mării ca o valiză desfăcută în mers cu batiste și cămăși mototolite. Hainele și fruntea îi sunt pline de cute, doar sufletul e întins ca un arc gata să tragă în văzduh. Marea cea adâncă îl aștepta gemând ca o sirenă hulpavă, dar Ulise e deja pe uscat în fața celui mai crud dușman posibil: foamea. Va manca lăptuci și pisici fără să știe, va fugi ca un apucat de colții foamei, dar o va birui de fiecare dată pentru că nu uită să facă mereu cu ochiul, vieții, iar dacă ea nu-i răspunde o înjură ca pe o damă sclifosită și așteaptă la colț o nouă umbră pe trotuar căreia să-i trimită ocheade.
Foamea lui nu e norvegiană, tăcută și înăbușită, cu sete de revanșă față de tot universul ostil. El nu intră ca artistul famelic al lui Hamsun în măcelării să tragă adânc pe nări mirosul de carne crudă pentru a ieși și mai amețit. El caută să stea mai mult decât îi este permis în ușa măcelăriei, iar când e nevoie să facă mai mult pentru bucata de carne devină câinele prieten al măcelarului. Însă nu pentru mult timp, își mușcă zgarda la timp și fuge în calea altor capcane ale vieții.
Frica, spaima în fața necunoscutului, a pericolelor, e și prima lui reacție umană, dar rămâne mereu prietenul vieții. Chiar și atunci când, disperat în tinerețea sa la Nisa, și-a apropiat mai mult decât trebuia briciul de beregată. Era prea multă dragoste de viață în el ca să-i reușească actul voluntar al morții.
Din acel moment de cumpănă, cad toate cortinele și perdelele care i-au acoperit privirea și mâna largă dornică de-a ridica de jos tot ce-i căzut în om. De acum nu mai e un târgoveț de scenă, ci unul din marile condeie ale Europei. Dar oricât de mult îi crește steaua, el nu își trădează condiția umană. În el nu se naște niciodată supraomul puterii ce devine lup pentru om. Nu vrea să rămână cu prețul dezumanizării superioare călare pe calul suprem. Fuge de răceala luciferică la timp și se lasă aruncat de pe cal nu în prăpastie ca marile genii, ci în noroaiele mahalalei. Se culege din smârcuri, înjură din nou și acceptă umil să meargă și pe lângă cal. De oriunde cade, de pe cal, din caleașcă, de pe puntea vaporului sau căruța poticnită se ridică și se uită cu jovialitate elegantă la lume precum actorul care se uită la public înainte de a-și începe rolul. Faptul mărunt e un șoarece ce roade încet și sigur buzunarele vieții de artist. Campion al prieteniei el se împrietenește și cu șoarecii care rod sacul vieții, nu doar cu delfinii călăuze ale sufletului mediteranean.
Ar vrea să tragă toată lumea după el spre o condiție superioară, nu să fie un geniu solitar, un mort viu care e deasupra propriei vieți. Însă nu forțează nota idealului, simte mereu limita umanului, de ființe ce ne naștem ca niște puzzle-uri cu piesele împrăștiate fără a cunoaște imaginea noastră prestabilită. De asta lăsăm cu toții la finalul vieții un puzzle incomplet.
Când pune efemer la pământ dușmanii săi de moarte, frigul, foamea și boala, se urcă din nou pe cal și împrăștie în lume sămânța dreptății și a revoltei. Asta îl face să denunțe farsa politică de la nivel înalt, farsa intelectuală a scriitorilor care formulează trăiri și idei din afara sediului ființei lor. Nu se lasă păcălit de iluzia culturală că progresând în cunoaștere vei progresa și-n ființă. Nu-i plac laboranții culturali. El vrea să fie apa în care fierb boabele hrănitoare ale vieții la temperatura propriei creații. Adâncimea fără idei o vede ca pe o peșteră fără comori.
Pe lângă asta își mai cară cu el și viermele morții care-i roade plămânii și care-i aduce aminte mereu că trebuie să-și lungească coatele sufletului și să dea mai tare din ele decât moartea.
Circulă din Orient în Occident ca o monedă veritabilă și se miră psihanalitic uitându-se la moravurile sexuale occidentale deviante, punând asta pe seama faptului că în limbile occidentului nu sunt prea multe înjurături. Orientalul se descarcă verbal de buruienișul minții și al sufletului, pe când refularea verbală îi face pe occidentali să debușeze prin pidosnicii sexuale. Intuiție genială exprimată înainte de Freud și secta lui lipsită de umor.
În schimb, vagabondul mediteranean avea mereu umorul cu el în bagajul de călătorie. El n-ar fi putut trece prin traumele cu care sunt condamnați oamenii fără umor, precum părintele psihanalizei. La șapte ani, într-un apartament din Viena, copilul Freud se trezește noaptea dornic să se ușureze. Buimăcit de somn uită să meargă la oala lui de noapte cu care era prevăzută camera sa și intră în dormitorul părinților. Se va ușura zgomotos în oala de noapte a părinților, care respiră în tot acest timp cu suflarea întretăiată ca și cum odată actul micțiunii încheiat se mai poate deschide un act. Finalul e izbăvitor, micul Freud se îndreaptă alert spre ușă, iar tatăl rostește profetic privind spre tavanul întunecat: ”băiatul ăsta nu va ajunge nimic în viață”.
Din acel moment, Freud nu-și uită tatăl toată viața și se va apropia mai mult decât ar fi normal afectiv de mama sa. De la cazul propriu va genera o teorie în care se va regăsi el și psihopații mămoși care-și urăsc tatăl.
Panait Istrati nu și-a urât tatăl, contrabandist grec, care l-a abandonat, și și-a iubit sănătos mama spălătoreasă care-l aștepta mereu în Brăila dornică să-l însoare. Iubirea i-a fost armă de biruință sufletească asupra răului. În lupta cu răul sunt bune și tertipurile, strategiile de dezarmare și dejucare, dar nu sunt suficiente pentru a izbândi. Pentru că răul, în afara minții manipulatoare, opune și cruzimea sufletească demolatoare. Singura armă care-l poate învinge este iubirea morală. Oricât de sus ar ținti sulița răului, iubirea de bine va fi mereu un scut.
Când a fost poftit în amvon a predicat cu o furie iconoclastă pierzând și amvonul și tot ce avea, dar niciodată pe sine. Nu s-a depărtat niciodată ireversibil de sine și pentru asta a îndurat orice chin și suferință. Un geniu al omenescului cu o viclenie a la Ulise trecând printre Scylla și Caribda ca un ștrengar.
Sfântul Pavel nu era om pentru Petre Țuțea, ci toată Mediterana. Panait Istrati e doar om, dar e omul răsăritului și apusului de soare în Mediterana. Cel care și-a purtat crucea pe ape învingând toate chinurile lumii prin dragostea nețărmurită de viață.
