Astăzi, manierele, cultura, principiile morale au ajuns să formeze o recuzită la fel de ruginită și desuetă, precum armura cavalerului tristei figuri, în ochii celor care au căzut definitiv în gaura neagră a virtualului.
Tinerii nu își mai cultivă memoria, tehnologia îi bulversează mental precum și programa școlară, unde lipsește contextul istoric, tabloul general și diacronia (evoluția în timp) fără de care nu poate fi înțeleasă istoria culturii. Totul e prezentat aleatoriu, fără cap și coadă. Istoria e rescrisă prin falsurile corectitudinii politice, iar tradiția omului trebuie înfierată sau ștearsă din memoria colectivă.
O altă eroare de gândire vine din extrapolarea progresului tehnic la toate aspectele vieții.
Totul trebuie să fie nou, precum dispozitivele electronice. Se omite faptul că progresul tehnic se datorează multor principii științifice clasice. Spre exemplu, fizica cuantică nu poate exista fără principiile fizicii clasice.
Însă marea eroare de judecată transformată într-o iluzie a progresului este cea dată de confuzia dintre cronologie și evoluție.
Succesiunea temporală nu determină automat progresul.
Nu tot ce s-a impus ca nou la nivelul sistemului social a însemnat un progres pentru umanitate. Barbarii au venit după romani, care chiar și așa decadenți, erau net superiori celor din urmă. Protestanții nu au adus un plus de spiritualitate religiei, dimpotrivă, au sărăcit-o.
În acest sens, un alt mare fals, demontat printre alții și de istoricul religiilor, Culianu, discipol al lui Eliade, este acela care înfierează cu precădere inchiziția catolică. Realitatea a fost cu totul alta, cele mai mari atrocități, arderi pe rug, vânătoare de vrăjitoare, tortura prin fecioara de fier, au avut loc în țările protestante. Pe lângă ghilotina Revoluției Franceze sau procesele naziste și bolșevice din secolul douăzeci, trimiterea în exil a lui Ovidiu, Seneca sau Aristotel, par pedepse de o indulgență pedagogică.
Cum rezistă în picioare aroganța progresistă a omului conjunctural de astăzi, când se uită în urmă și vede exemple morale și intelectuale, superioarecelor din prezent?
Asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm vrăjiți de nostalgia utopică a vârstei de aur a umanității. Însă până a merge atât de departe,există și nostalgia pe care unii visători ai tradiției ar dori să o transpună în act istoric, în genul celei prezentate de către Nietzsche în ”A doua considerație inoportună”, unde acesta se arăta indignat de masa de proletari care se înmulțea în Europa vremii sale sub efectul marii Revoluții Industriale. Şi-ar fi dorit ca acest puhoi ordonat sa lepede salopeta robiei pentru a îmbrăca armura cavalerească cu care să pornească spre ținuturile sălbatice de atunci ale Americii Latine.
Privită din perspectiva unui realism prozaic, această proiecție îi poate face pe unii să constate că pe cât de lucid era în observarea miezului naturii umane, marele filozof german, pe atât de îmbătat era uneori de avânturi mitice pline de romantism. Din perspectiva aceasta i s-ar putea imputa gânditorului de la Sils Maria, că odată cucerit noul ținut, războinicii devin muncitori, țărani, comercianți, intelectuali, dacă nu vor să rămână doar un trib de nomazi ușor de dezintegrat în timp.
Prin urmare, poate părea o utopie reîntoarcereala vremurile dinainte de confortul tehnologic, la perioada fermierilor aspri şi dârji, a muncitorilor destoinici, uitând că așa cum aceștia au fost urmașii războinicilor colonizatori, tot așa și lucrătorii digitali de astăzi sunt urmașii evoluției sociale generate de cei care au trăit în primul rând pentru sporirea civilizației materiale. Capcana de-a reface același fir evolutiv sau involutiv. Însă proiecția nietzscheană trebuie interpretată și ca un elan don quijotesc de recuperare a unor valori pierdute.
Don Quijote este reacționarul absolut, el nu se adaptează deloc epocii sale. Vremea cavalerilor trecuse de un secol, iar el pornește nebunește să îi reînvie atât spiritul cât și forma. Însă dincolo de morile de vânt, simbolistica rămâne vie, lupta e pentru a dezgropa valorile cavalerești, curajul, loialitatea, onestitatea, prietenia, iubirea.
Renașterea unor virtuți morale și spirituale a presupus mereu dezgroparea unor diamanteuitate întru o nouă șlefuire. Alții au găsit în mitologie, folclor, datini și ritualuri, valori profunde spirituale. Prin urmare, de multe ori se vede că progresul e în urmă, nu înainte. A dezgropa valorile care fac cinste naturii umane și a le readuce într-o formă modernă, prezentă,reprezintă un act de curaj moral, care a fost realizat mereu de-a lungul istoriei umanității.
Radicalizarea și expansionismul urbanismului tehnologizat generează și nevoia unora deîntoarcere la forme rustice de viață, primitive. Un fel de recuperare a valorilor culturale și sociale prin restaurarea condițiilor materiale de viață specifice unor epoci anterioare.
În mod identic și apostolii progresiști ai viitorului biopolitic țintesc același lucru, crearea unor noi condiții exterioare pentru a determina transformări de esență la nivel individual și colectiv. O tendință care adeverește ideea marxistă, pentru care existența socială e cea care determină conștiința și nu invers. Ambele tendințe păcătuiesc prin absolutizarea perspectivei unice.
Spre exemplu, Don Quijote, personaj creat la final de Ev Mediu, a supraviețuit cultural,Revoluției Industriale. Mircea Eliade conferenția cu mare succes în anii 70’, într-un Chicagoînțesat de zgârie nori și Boeing-uri uriașe, despre religiile primitive sau filozofiile antice. Nu avea nevoie de peștera din Himalaya, pe care o invoca mereu ca potențial loc de evadare.
Prin urmare e falsă ideea că progresul tehnologiei trebuie să aducă cu sine și renunțarea la valorile spirituale perene. Între grotă și zgârie nori, între tradiție și modernitate, omul poate păși cu demnitate, pentru că de fiecare dată când a vrut să creeze în numele progresului un lagăr social pur și uniform a produs doar monstruozitate și degenerare.
