Coronairusul se dovedise nesezonier și fără antidot, speriind tocmai prin faptul că era împotriva firii și răsturna cu fundul în sus simbolistica însăși a capitalismului: dobânzile au ajuns negative! Altfel spus, costul banului – al banului simbol al capitalismului – a coborât la zero sau chiar mai jos. Implicațiile au devenit bulversante. Băncile, placa turnantă a banului, au fost nevoite să-i onoreze pe deponenții care de fapt le creditează cu răsplăți submodice, iar, de când dobânzile coborâseră și mai rău pe ansamblu, să le pretindă chiar un fel de taxă. Deponenții nu doar că nu mai primeau ceva, dar chiar trebuia să dea ceva că își țineau banii în bănci. Realitatea este că dobânzile negative descurajează economisirea, trebuind să plătești pentru a pune bani deoparte. Toți creditorii băncilor au ajuns în alertă, iar fondurile de pensii, cei mai mari deținători și administratori de bani din economiile occidentale și care se bazează pe economisire și pe investirea banului economisit – în derută! Iar pensionarii, alimentatorii lor, după ce au stat câtva timp liniștiți, au început să protesteze. Nu se știe dacă vor fi luat până la urmă de gât băncile sau pe politicienii care nu făceau nimic să schimbe situația. Dar, în Germania, a cărei osatură de stabilitate financiară o constituie fondurile de pensii, premierul Bavariei a cerut chiar dacă indirect dar net interzicerea și nimic altceva a dobânzilor negative. Cine să le interzică și cum?! Dar faptul este în sine semnificativ pentru implicații.
În tabăra debitorilor băncilor – adică a celor creditați de către acestea – părea mai multă „acceptanță”! În contextul dobânzilor pe ansamblu negative, puteau primi credite extrem de ieftine, cu dobânzi pe aliniamente de 1-2%. Ce putea fi mai minunat?! Nu este așa! Banul ieftin nu mai face deosebire la darea cu împrumut între cel performant și cel neperformant, putând ieși rău în materie de acordare de credite pentru finanțări. În plus, există în mod obiectiv tentația luării de împrumuturi, acum ieftine, pentru stingerea de împrumuturi vechi, mult mai scumpe, și deci a unei combateri a îndatorării fără limite cu datorii și mai mari, ceea ce poate înmagazina potențialul unei explozii ce nu se știe când va veni, dar care va veni sigur!
Problema este că, așa cum spune proverbul, o nenorocire nu vine niciodată singură: în măsura în care dobânzile negative descurajează economisirea și banul este mai ieftin ca niciodată, de așteptat ar fi fost ca propensiunea spre investiții să debordeze, toată lumea vrând să profite de banul ieftin spre a se extinde și dezvolta. Paradoxal, nu se dovedea nicidecum așa, ci invers!Investițiile au dat înapoi. Oricum, cu caracter general, rata de creștere a investițiilor s-a probat a fi mult mai mică decât rata creșterii economice. Se obținea deci creștere economică fără investiții! Consumul lâncezea sau cel mult sporea foarte slab. Neîncrederea în economie sălta la cote înalte. Aflate în centrul vârtejului, băncile centrale, cu un ochi la bănci și cu celălalt la economia reală, păreau să joace șotron, acționând chiar nesăbuit: nu numai că încurajau banul ieftin, dar, chiar mai rău, vârau bani suplimentari în economie pentru ca aceasta să nu-și piardă suflul, achiziționând contra bani acțiuni ale unor mari companii și chiar ale unor mari bănci! Alegeau să combată lâncezeala economiei, făcând banul și mai disponibil, mai mult și mai ieftin.
Legile economice păreau că nu mai operează, rânduielile capitaliste erau în degringoladă și oricum încălcate. Banul ajunsese foarte ieftin,dar, în ciuda acestui lucru, nimeni nu se îmbulzea să se împrumute pentru a face investiții. Economia arăta semne de stagnare sau chiar de dare înapoi. Prețurile scădeau, dar, în pofida acestui lucru, consumul nu se revigora, ci lâncezea. În Japonia exista această situație de peste 20 de ani. În cerc vicios! Oameni își scoteau bani din bănci și îi îndreptau spre plasamente mult mai riscante, îndeosebi imobiliare sau acțiuni bursiere nesigure. Pericolele în imobiliar au devenit aiuritoare. Prețurile la locuințe erau singurele care creșteau și degeaba era superieftin un credit imobiliar când costurile de bază depășeau orice limită. În Japonia, bătrâni ajunseseră să comită deliberat infracțiuni spre a fi băgați la pușcărie pentru ca astfel nepoții lor să aibă unde locui. Nu-s povești! Zona euro se arăta amenințată de astfel de tendințe. Fenomenul a căpătat numele de „japonizare”. Iar, pe plan general, situația cu pricina ajunsese considerată a fi devenit „starea normală” din economie. Pentru a o combate, BCE (Banca Central Europeană, emitentul euro) afirma că remediul este încurajarea ieftinirii banului (deși dobânzile erau deja zero și apoi negative) și chiar finanțarea acesteia prin inundarea pieței cu bani fără acoperire, așa-numita „relaxare monetară”. De când, în urmă cu câțiva ani, s-a adoptat strategia, pentru a scoate economia zonei euro din criza de după 2008, BCE a aruncat pe piață 2.600 miliarde euro, cumpărând obligațiuni guvernamentale, apoi acțiuni ale unor mari companii și s-a decis să achiziționeze chiar și acțiuni ale unor mari bănci. Titlurile cumpărate au fost mai întâi pe termen mediu, apoi pe termen lung, apoi pe termen foarte lung, ca un fel de investiție de încredere. Banul s-a tot ieftinit și banul superieftin, accesibil la dobânzi negative, s-a generalizat, dar economia din zona euro tot vegeta, aflându-se, în frunte cu economia germană, cea dominantă și motorul zonei, în pragul unei noi recesiuni. BCE pregătea o nouă rundă de achiziții, pentru a băga noi bani în piață în ritm de 20 miliarde euro pe lună! „Porumbeii” acțiunii (de ce li s-o spune „porumbei”?) trâmbițau, mai în glumă mai în serios, să se găsească niscai modalități de a arunca bani direct din elicopter în buzunarele consumatorilor. „Ulii” însă (de ce li s-o spune „ulii”?) au început să spumege, îndeosebi după ce băncile au apreciat că nu mai pot face față situației decât dacă transferă dobânzile negative asupra clienților deponenți. Era desigur un moment nou! Dobânzile negative ajunseseră la omul de rând. Este contextul în care în Germania s-a cerut în clar oprirea „relaxării monetare” și stimularea pe orice căi a inflației ca să se combată banul ieftin excesiv. Amintitul demers al premierului Bavariei era doar un ecou. Interzicerea reclamată de acesta a transferării dobânzilor negative asupra deponenților însemna, capitalist vorbind, interzicerea dobânzilor negative! Cum și în ce fel?!
În mare, cam acestea erau consecințele dobânzilor negative până în momentul intervenției coronavirusului! Care va fi impactul coronavirusului asupra economiei infestate cu „coronavirusul” de dinainte – cu atât mai mult cu cât, după cum se conturează, se va încerca o contracarare cu o nouă infuzie din acesta, adică de noi bani ieftini, fără cost – este acum marea întrebare, indiferent dacă formulată așa sau altfel! Despre toate acestea săptămâna viitoare.
