România are cele mai mici încasări din TVA, deși taxele nu sunt mici. De ce? Evaziunea fiscală e la bază. Diferenţa dintre ce se încasează în realitate din TVA și ce se estimează este de 36,7%, faţă de media UE de 5,4. Asta înseamnă că, în ultimii 3 ani, România a pierdut, anual, 9 miliarde de euro. Bogdan Glăvan, analist financiar, este de părere că fenomenul s-a acutizat cel mai mult, în rândul micilor afaceri, şi mai puţin la nivelul marilor companii.
„În privinţa evaziunii, cred că cea mai mare, e la companiile mici şi medii, nu la corporaţii. Corporaţiile fac optimizare fiscală, adică atunci când ai sedii, filiale, operaţiuni în diferite ţări, tu muţi fluxurile de venituri şi cheltuieli, astfel încât să înregistrezi profiturile acolo unde plăteşti cele mai puţine taxe” a spus analistul pentru ziarulfinanciar.ro.
Evaziunea fiscală în România este cel mai acut resimțită în sectoarele în care circulă preponderent numerar și unde există o dificultate mare în monitorizarea fluxurilor financiare. Avem, în primul rând, comerțul cu amănuntul. Aici, multe tranzacții se fac în numerar, iar firmele pot reduce declarațiile de vânzări reale, pentru a plăti mai puține taxe și impozite. E simplu și o știu și cei care ar trebui să verifice asta. O parte din încasări nu sunt înregistrate, fiind păstrate „la negru”, ca să evite impozitarea. Piața este fragmentată, cu mulți jucători mici și medii care pot funcționa ușor în afara radarului fiscalității stricte.
Mai avem evaziune mare în domeniul construcțiilor, recunoscut pentru munca la negru. Aici, muncitorii sunt adesea plătiți fără a fi înregistrați oficial. Așa sunt evitate contribuțiile sociale și taxele de asigurări de sănătate. De asemenea, achizițiile de materiale fără factură sunt o practică frecventă, ceea ce reduce impozitarea veniturilor și generează pierderi pentru bugetul de stat.
Un alt sector greu de fiscalizat este agricultura, mulți producători vând fără să emită facturi sau bonuri fiscale. Tranzacțiile directe între producători și cumpărători, sunt o normă, iar acestea scapă de controlul fiscului. Să nu uităm nici de horeca, un domeniu mereu vulnerabil la evaziune fiscală, mai ales prin folosirea numerarului.
Nici transportul de persoane sau de marfă nu operează cu toate declarațiile de venituri la vedere. Asta, mai ales acolo unde transportul domină și e greu de supravegheat.
Sunt mecanisme care le permit să „ascundă” veniturile reale și să evite impozitarea, adâncind găurile de la bugetul de stat. Ne uităm spre ANAF, atunci când guvernanții spun că nu au bani pentru investiții, pentru educație sau sănătate. Dar Agenția Națională de Administrare Fiscală are dificultăți în a controla toate aceste domenii, pentru că se confruntă cu o lipsă de resurse și o digitalizare care șchioapătă.
Avem o problemă cronică legată de evaziunea fiscală, un fenomen care se comportă ca o umbră atașată de fiecare tranzacție. Un râu subteran care se strecoară pe sub fundația economică, evitând să ajungă vreodată în lacul central al bugetului de stat. Micii întreprinzători, dar și marii jucători, profită de lacune legislative și de slaba supraveghere a autorităților, făcând ca taxele să rămână mai mult pe hârtie, decât în conturile statului.
Birocrația greoaie și lipsa digitalizării eficiente sunt ca o mână invizibilă care frânează motoarele economiei. Colectarea taxelor devine un drum anevoios, plin de obstacole administrative, care transformă plata datoriilor către stat, într-o povară pentru orice contribuabil. Și atunci, potențialul financiar al statului rămâne neexploatat, iar veniturile se pierd printre hârtii și proceduri, ca niște monede rătăcite prin crăpăturile unei podele vechi.
Economia subterană, acel „negru” care trăiește dincolo de radarul fiscalității, ne copleșește pe toți, în final și se strecoară în facturi majorate și scumpiri care te decuplează de o viață decentă. Sunt milioane de euro care circulă fără a lăsa vreo urmă în registrele oficiale. Este un joc de-a v-ați ascunselea între stat și cei care preferă să-și păstreze câștigurile și să le protejeze de privirea Fiscului.
În plus, instabilitatea politică și schimbările frecvente de politici fiscale slăbesc încrederea investitorilor și contribuabililor în stat. Ce pod șubred ar mai avea capacitatea de a susține traficul greu? De fiecare dată când apar noi măsuri fiscale, companiile și românii sunt aruncați în groapa cu lei, împinși într-o nesiguranță eternă. Și incertitudinea nu poate decât să reducă dorința de a contribui la buget, fie din teamă, fie din neîncredere că banii colectați vor fi utilizați eficient.
De fapt, realitatea cruntă e că avem o toleranță mare față de evaziunea fiscală, e o reacție percepută uneori ca un răspuns la nivelul ridicat de taxe și la lipsa de transparență în utilizarea banilor publici. Mulți spun că statul nu gestionează eficient resursele, iar evitarea taxelor devine, astfel, un mod de a „echilibra” lucrurile.
Și, mai e ceva! Într-un mediu economic predictibil, firmele sunt mai dispuse să respecte regulile și să contribuie corect. În România însă, lipsa de stabilitate creează o tentație de a găsi soluții alternative, inclusiv evaziunea, ca să-ți protejezi afacerile.
În esență, statul român seamănă cu un fermier care încearcă să strângă apă pentru recolte, dar ale cărui canale de irigație sunt pline de găuri. Fără reforme structurale reale, digitalizare și o gestionare sănătoasă a resurselor, aceste fisuri vor continua să scurgă potențialul financiar al României, lăsându-i bugetul mult sub așteptări.
