Pare că am început un cimitir, care inevitabil promite multe cruci. Marile speranțe, devenite iluzii cu timpul, ne străbat viețile din generație în generație.
La începutul anilor 90 a fost speranța luptei anti-comuniste, rezultatul îl vedem astăzi, când instituțiile statului sunt burdușite de copiii nomenclaturiștilor. A urmat apoi speranța modernizării prin integrarea europeană, rezultatul e vizibil pentru oricine.
Ultima speranță devenită și ea între timp o iluzie a fost cea a luptei anticorupție. Preluată după modelul italian, implementat tot de americani, campania contra corupților de la noi, deși prezintă unele similitudini la nivelul acțiunii personajelor implicate, nu a avut aceeași amploare ca în peninsulă. În același timp, mulți dintre actorii, dar și observatorii acelui fenomen se întreabă astăzi, dacă o acțiune în forță e cea mai bună soluție împotriva corupției. Spre exemplu, unul dintre procurorii din echipa ”Mani Pulite” consideră astăzi, că acțiunea blitzkrieg anticorupție nu a făcut altceva decât să ridice nivelul speciei vânate: ”am prins zebrele încete, animalele rapide au scăpat.” Nu putem să nu remarcăm că și la noi ochiurile plasei au fost mult prea largi, astfel că au căzut doar peștii mari, dar și aceia în număr mic.
Episodul fugarilor de care avem noi parte astăzi a fost trăit și de italieni.
Cel mai celebru caz fiind cel al lui Bettino Craxi, liderul Partidului Social Democrat, care a fugit în Tunisia, țară care avea să refuză extrădarea și să-l protejeze până la moarte sa în anul 2000.
De fapt, acesta a fost cel mai mare pește al sistemului atacat de justiția italiană. Apoi a apărut ”Nașul” justiției, Silvio Berlusconi, care culmea, ajunge la putere datorită lui ”mani pulite”. La început încearcă să faulteze justiția schimbând legile, dar eșuează sub asaltul mulțimii revoltate. Berlusconi a schimbat apoi tactica și a început defăimarea procurorilor, campanie dusă de trustul său de presă ani de zile. De abia așa a reușit. Inevitabil au ieșit mici pete la unii procurori.
”Inclusiv marele Di Pietro a fost acuzat că a luat bani cu împrumut de la oameni de afaceri suspecți, e adevărat fără să-i favorizeze în justiție.”
Ceva mai degrabă la limita moralității, decât a legalității, greșeală pe care el a recunoscut-o. După ani de zile, legile au fost schimbate și au survenit unele achitări.
Rolul presei a fost unul uriaș, în prima fază fiind o bâtă care lovea în politicienii corupți, ca apoi multe guri de tun să se îndrepte înspre magistrați, în special la ordinul lui Berlusconi. Ca și la noi, unii analiști versatili au căutat să discrediteze cu orice preț deciziile justiției, iar câțiva procurori ticăloși și incompetenți au fost prezentați din excepții, drept regulă generală. S-a inoculat ideea, nu lipsită de orice temei, că e vorba doar de o răfuială între două bande rivale. În pofida acestor impurități de pe mâinile justiției italiene, rămân totuși câteva diferențe mari în comparație cu acțiunea de la noi, acolo măcar a fost demolată clasa politică care nu s-a mai putut ascunde sub alte nume prin tot felul de fuziuni dubioase, precum și atitudinea mult mai demnă și independentă a justițiarilor. Declanșatorul și vârful de lance a luptei anticorupție, Antonio Di Pietro, a decis să rămână procuror, refuzând propunerea vicleană a lui Berlusconi de-a fi ministru de Justiție. Noi nu am avut ceva comparabil cu el sau cu ceilalți procurori.
La noi s-a preferat beneficiul funcției și cel de imagine, în dauna unei munci la sânge împotriva corupției.
Până la urmă nu e devină vânatul că scapă, ci vânătorul că nu-l țintește. Aici mai survine o diferență, dacă alții eșuează într-o luptă crâncenă pe viață și pe moarte, noi eșuăm lamentabil în orice întreprindem, pentru că noi nu luptăm pentru nimic, doar căutăm oportunist beneficiile, fie că e vorba de politicieni sau de așa-zișii apărători ai statului de drept.
Această speranță de curățare a gunoiului care a umplut statul român a sfârșit și ea în a fi reconsiderată retroactiv ca fiind o iluzie. Dar viața merge mai departe, cum ne aduce aminte mereu, Hagi, și alte speranțe au și încolțit deja. Una dintre cele mai recente, deși se arată ca o speranță de-un verde proaspăt are un mare potențial de viitoare iluzie. Este vorba de acest Green Deal, revoluția verde care ar curăța solul românesc, subsolul fiind rezolvat deja, de ultimele urme de agricultură. A nu se înțelege că energiile verzi nu sunt binevenite, doar că liderii noștri vor implementa și această politică, așa cum au făcut cu toate ideile importate după 1990, total în detrimentul populației și exclusiv în favoarea binefăcătorilor lor externi.
Cei care se iluzionează cel mai ușor de toate revoluțiile care ne vin pe cap din exterior, reprezintă snobimea care-și închipuie că în felul acesta suntem și noi în pas cu lumea bună. Uitând că ei nu sunt cetățenii țărilor dezvoltate care inițiază marile proiecte ale omenirii și implicit principalii beneficiari, ci doar clienții second hand, idioții utili ai revoluțiilor globaliste. Însă marea speranță care le cuprinde pe toate este cea a tehnologiei, care, prin forța ei globalizatoare, va deturna noile generații de pe șina veche pe care merge lent marfarul gol al istoriei noastre.
Dacă analizăm mai bine, ne dăm seama că nu e nimic nou sub soare, tema generației care va urma și va schimba totul e veche de când lumea, doar că noi abuzăm mereu de această mântuire etern amânată. Dar cum nu putem vorbi de ceva ca fiind o iluzie decât după consumarea faptului și această speranță are dreptul la propria viață, indiferent cât de scurtă va fi pulsația ei.
