În fiecare an, cu prilejul comemorării evenimentelor din decembrie 89, se mai strânge un maldăr de informaţii privind detalii, întâmplări, mărturii, încât trăim deja cu iluzia că ştim tot. Apar imagini bine ținute la păstrare până acum, cu figuri ”revoluționare” care s-au perindat prin sediile puterii de atunci și care au făcut cariere grozave în politică, afaceri sau showbiz după 1990.
Încă din 1990, jurnaliști precum Radu Portocală au scris despre ”autopsia unei lovituri de stat”, publicând multe din adevărurile și suspiciunile, care au fost preluate apoi și de maeștri oportuniști ai presei românești. Această anchetă jurnalistică bine documentată a fost dedicată, ”tuturor acelora a căror viață a fost sacrificată pentru a ne face să credem că lovitura de stat a fost o revoluție spontană și populară”.
Sugestive pentru atmosfera acelor zile sunt cuvintele unei jurnaliste franceze: ”În România, neliniștea îmi venea din impresia permanentă că totul nu era decât un decor în care se mișcau oameni care fuseseră mințiți și care, la rândul lor, mințeau.”
Între timp, s-a creat o adevărată bibliografie a ”Revoluției” mai mult sau mai puțin utilă adevărului. În mod normal acest amalgam anual de informaţii ar fi produs o saturaţie în timp. Dar ceea ce menţine viu interesul, dincolo de importanţa dată de schimbarea de epocă, e ocultarea la nesfârşit a adevărurilor esenţiale. Într-un fel, aceste detalii evenimenţiale parcă sunt aduse anume ca să compenseze lipsa adevărurilor fundamentale. Cu cât continuăm să ştim puţine despre responsabilii decizionali ai acelor momente, cu atât vom şti tot mai multe despre acele clipe, prin jurnalele acelor zile, venite din toate sursele posibile, mai mult sau mai puţin veridice.
Despre autorii loviturii de stat şi ai crimelor nu aflăm nimic peremptoriu, chiar dacă bănuielile plauzibile s-au transformat deja în acuze clare. Totuşi, nu e suficientă acuza publică, ea nu produce decât efecte morale şi acelea cam târzii. Cheia schimbării acestui ritual anual, aşteptat precum tăierea porcului sau shopping-ul de sărbători, ar fi la justiţie. Doar că justiţia încă doarme pe acest subiect. Altfel, vom rămâne să producem în continuare câte-un almanah anual al revoluţiei.
E adevărat că miza există şi pentru că Ion Iliescu este încă viaţă, plus că mai sunt şi alţii din echipa sa. Dacă se aşteaptă nemurirea acestui subiect prin plasarea lui în eternitatea istoriei, nu putem şti, dar ne putem întreba. Până atunci, rămânem la clasicele răspunsuri date întrebărilor revoluţiei. Cine-a tras în noi, după 22? E clar că noi, la fel cum am făcut de 33 de ani încoace, în care am tras unii în alţii, scindaţi între inerţie şi înnoire. Toate întârzierile noastre evolutive ni se trag de aici.
Dincolo de aceşti 33 de ani, o concluzie se desprinde clar: dacă era mai mult revoluţie decât puci, am fi ştiut mai multe, dacă nu aproape totul. Faptul că ştim atât de puţine pe chestiunile esenţiale ne oferă cheia înţelegerii întregii stări de fapt, pentru care suntem lăsaţi, alături de celelalte sărbători ale lunii decembrie, să învârtim an de an în ciorba tulbure şi mereu reîncălzită a aşa-zisei revoluţii.
P.S.:
”Asistăm, în 24 de ore, între 21 și 22 decembrie 1989, la înlăturarea totală a aparatului de partid. Îi dispar toate structurile, iar oamenii sînt cuprinși de o panică fără precedent. Pare că statul se destramă. Totuși, nu se întâmplă nimic. Căci există un mecanism care îl susține și îi asigură continuitatea: Securitatea. Ea și nu Partidul reprezentase o putere autonomă și de neclintit. Securitatea a organizat căderea lui Ceaușescu, apoi l-a instalat pe Iliescu în fruntea țării. Ca să-și păstreze dreptul de a ști și de a vedea tot. Și, prin KGB, Securitatea depindea, în proporție mare, de conducătorii Uniunii Sovietice…” – Radu Portocală, jurnalist, 1990.
