Liberalii au anunţat că la începutul sesiunii parlamentare vor introduce Moţiunea de cenzură. Sigur că şi aceasta va avea sfârşitul precedentelor. Nu va aduna voturi câte semnături ar strânge liderii. Doar un copil cu petul de pe bulevard poate crede în căderea guvernului Dăncilă. Nimeni nu vrea în realitate să preia guvernarea.
Săptămâna trecută Orban şi Iohannis au dat de înţeles că nu comunică îndeajuns. Dacă liderul PNL s-a pronunţat pentru alegeri anticipate (acţiune aproape imposibilă în actuala Constituţie), preşedintele Iohannis a mers pe varianta unui nou guvern după alegerile la termen. Adică în 2020.
În aceste condiţii mulţi se întreabă de ce Călin Popescu Tăriceanu insistă atât demult cu ieşirea de la guvernare? Vrea nespus să fie nominalizat candidat al alianţei PSD-ALDE-Pro România. Şi dacă aliaţii nu vor, el tot insistă.
Dacă nu ar exista suspiciuni de aranjamente financiare în spatele său, de un pact nevăzut cu adversarii nedeclaraţi ai lui Iohannis, aşa cum susţin apropiaţii preşedintelui în funcţie, am crede că liderul ALDE a îmbrăcat pielea de catâr în folosul grupului de interese din spatele său. Cu un 4% să crezi că iei aripi împrumutate şi zbori spre înaltul stratosferelor e ori naivitate, ori agendă ascunsă.
ALDE, aşa cum am mai spus, putea să vină cu un proiect autentic liberal sau socio-liberal. Să apară cu o altă faţă decât una de tip Andruţă. A preferat varianta cea mai politicianistă: “Cere mult şi ţi se va da puţin.”
Insistenţa sa de a fi candidatul unic pare dintr-un anumit punct de vedere veleitar. Cei care-l cunosc de 30 de ani nu găsesc în el caracteristicile acestui gen de Dinu Păturică. A fost la un moment dat în postura de om de stat. A reuşit aderarea la UE cu aplauze. A condus un guvern minoritar. În mandatul său au fost atrase cele mai mari investiţii străine. A reuşit prin guvernul său să înregistreze cea mai rapidă şi semnificativă creştere economică din istoria post-decembristă. A rezistat cântecelor de sirenă ale lui Klaus Iohannis de la începutul guvernării PSD-ALDE. A scăpat de urmăririle penale graţie bunei colaborări parlamentare cu PSD. A primit cele mai bănoase ministere. A luptat şi mai luptă cu perseverenţă contra statului paralel. Ce s-a întâmplat cu un lider de marcă? Ce să mai priceapă foştii săi aliaţi? Dar alegătorii pierduţi pe drum?
Din punct de vedere politic nu mai are vitalitatea de altădată. Prezent într-o emisiune, l-am comparat, spre disperarea liberalilor din platou, cu Serena Williams, care a îmbătrânit în plină glorie şi a ştiut să facă pasul înapoi, numai să nu piardă în faţa puştancei Bianca Andreescu. Pasul înapoi din coaliţie să fie o retragere în victorie sau o proprie împuşcare în picior de dragul nu ştiu cărui cartel apărut sub soarele torid din spuma mării?
Privit de aproape, e de nerecunoscut. Cum să fii un om de stat şi să te cobori la statura unui carierist, când viaţa îţi aduce splendoarea înţelepciunii vârstei? Vria nu poate fi decriptată decât printr-o împingere spre buza prăpastiei. Dar cine e în spatele său?
Errare humanum est sed perseverare diabolicum. (A greși e omenesc, dar a persevera [în greșeli] este diabolic.)
Călin Popescu Tăriceanu nu avea tuşele groase ale diabolicului. Dar modul golănesc de a cere mai mult decât i se cuvine îi dă jos aura de pe faţă. Îl coboară îl lumea grotească, dar lumească, a celui care ştie să pună presiune. Din Serena Williams a ajuns un Dan Alexa. I se administrează pălmi nevăzute dar el persistă. Vrea candidat. Păi şi dacă nu e desemnat el unicul se supără şi-şi ia jucăriile şi pleacă. Oare nu-şi dă seama că în secunda 2 partidul său se dezintegrează?
Care e agenda sa de prezidenţiabil? Cu ce program politic vrea să convingă electoratul, dacă nu şi-a putut convinge aliaţii? Ce resorturi îl împing dacă nu spre sinucidere politică, înspre prăpastia carierei? Oare sfătuitorilor săi din umbră să nu le pese decât de zecuit contracte cu statul? Au suficientă osânză pentru un lung pelerinaj spre nimeni-land? Sau ştiu că principala vocaţie a românului este trădarea şi sunt gata să sară în altă barcă?
Sigur că o majoritate parlamentară în România se poate realiza de un partid puternic, la care să i se alăture mai multe partiduleţe. Dar prin ieşirea sa de la guvernare, sar aşchii din ALDE şi rămâne praful.
Noua colaborare cu Ponta pare şi ea suspectă. Înainte nu păreau atât de legaţi. Oare bătrânul lup al politicii să nu ştie care e agenda mai tânărului fost premier? Dacă nu poate să revină în fruntea PSD se mulţumeşte cu o halcă din electorat, pe care-l poate pune la bătaie la un moment dat. Dar dacă Tăriceanu se aruncă orbeşte în grila de programe ale unor necunoscuţi, cine pierde? Mulţi dintre noi care am crezut că poate face ceva suntem dezamăgiţi şi tulburaţi. Dar se pare că nu l-a interesat decât supravieţuirea minusculului său grup de interese.
Faptul că PSD i-a dat cu flit şi la rectificarea bugetară, că nimeni nu-i înţelege conduita, e pentru că a lăsat acasă manierele elegante şi s-a îmbrăcat cu o tunică de împrumut, cu un miros pe care nu-l identifică nimeni. Pare a fi bătrânul Santiago din celebra poveste a lui Ernst Hammingway.
