La 32 de ani de la revoluție, ne întrebăm: a meritat? Ne-au murit prieteni, rude, apropiați, ciuruiți de gloanțe! Unii au rămas schilozi pe viață. Câtă minte am putut avea, la douăzeci de ani, să credem că am putea opri tancurile cu răngile? Strigând: “Există Dumnezeu!” ucideam diavolii securității? Oare din visurile noastre nu și-au făcut securicii averi uriașe? Amărâtul de profesor de la Agnita a stat sub plapumă, fiind proaspăt căsătorit. Acum are șase case.
Înainte de a răspunde dacă a meritat, aș da curs scrisorii unei mame căreia copilul i-a fost ucis în ’89: „Au trecut deja 32 de ani grei fără tine dragul meu…Mai mulți decât aveai tu când ai plecat dimineața de acasă. Astăzi, acum 32 de ani, ai ieşit pe uşă. Nu te-ai mai întors.
Mie mi-au zis că sunt mamă de erou, dar eu aş fi vrut să fiu mamă de băiat în viață. Dragul meu, am rămas singură. Au plecat toți de lângă mine. Unii au murit, restul au plecat din țară. Eu le-am zis că tu ai murit în acel decembrie şi pentru libertatea şi fericirea lor. Dar ei au zis că nu se simt nici liberi şi nici fericiți, aşa că au plecat.
Toți copiii cu care te jucai în fața blocului au crescut, s-au făcut oameni mari şi au plecat şi ei. Nu mai am pe nimeni cu care să vorbesc despre tine.
De parcă nici n-ai fi fost vreodată…
Dragul meu, iubita ta de atunci, din decembrie, s-a căsătorit şi a plecat şi ea. M-a sunat acum vreo douazeci de ani, că e în America, are trei copii şi e fericită.
A plecat într-o geacă albă să lupte pentru libertate. Acasă s-a mai întors doar geaca, dar roșie de sânge…
Eu nu am decât o geacă subțire de fâş, cu care ai plecat. Era albă şi curată, dar ei mi-au dat-o roşie înapoi. Și murdară de pământ…
La început, mă uitam la televizor, dar nu vedeam decât cum s-au pus toți pe furat şi pe distrus țara pentru care ai murit tu.
Aşa că nu m-am mai uitat, că mă durea, dragul meu.
Ce putere am eu împotriva tâlharilor?
citește și: Viitorul Ignat de supermarket?
Toată puterea mea întreagă erai tu, dragul meu…
În ultimii ani, am deschis televizorul doar la final de decembrie; cănd se povesteşte despre tine şi despre ceilalți care au ieşit pe străzi.
Uneori te arată în poze. Mă uit şi plâng, dragul meu.
Am deschis astăzi televizorul.
Dar nu mai zic nimic de tine. Zic doar că ăştia care au distrus țara de când ai murit tu îşi dau legi ca să scape.
Dragul meu, dacă tu ai fi ştiut, în dimineața aia rece de decembrie, că pleci să te întâlneşti cu glonțul, ca să poată fura ei 30 de ani şi apoi să scape nevinovați, mi-ai mai fi spus că mergi să lupți „pentru libertate şi fericire”?
Dragul meu, mai bine stăteai acasă…Mai bine încuiam şi aruncam cheia pe geam. Închid televizorul şi mă pregătesc să mor. Și după ce eu n-oi mai fi, nimeni nu-şi va mai aminti de tine şi de dimineața aceea de decembrie.
De parcă nici n-ai fi fost… dragul meu…” Scrisoarea a fost publicată de Dan Negru, minor în timpul evenimentelor din decembrie 1989.
Ne întrebăm: a meritat?
Fostul meu coleg de la “România liberă,” Cristian Botez, mi-a solicitat să-i rememorez primele zile ale revoluției (AICI), așa cum le-am trăit. I-am povestit cum am ajuns la Biserica Reformată a lui László Tőkés, încă din seara zilei de 15 decembrie 1989. Tiberiu Toró, cel care ulterior revoluției avea să înființeze Partidul Maghiar din România, mă tot chema încă din noiembrie la biserică. Pe la ora 2 noaptea, în aceeași zi, o trupă de bătăuși civili ne-au izgonit. Protestam cu lumânări în mâini. Eram vreo patruzeci. Lucram ca mănușar la Fabrica de Mănuși din Timișoara, aproape de Guban.
A doua zi, am chemat vreo zece taxiuri (le-am plătit eu) pentru a duce mai mulți colegi la protest. Era sâmbătă 16 decembrie. Nu am reușit să conving mai mult de zece. Pe la ora 16,00, am ajuns în Piața Maria. Se auzea un vuiet ciudat. Încă nu se scanda. Pe la 17,00, l-am intâlnit pe tatăl meu. Venea de la gară. Era medic într-un sat. A ajuns pe jos, pentru că nu mai circulau tramvaiele. Poetul Ion Monoran a avut sclipirea de geniu în dinamica mulțimilor să oprească tramvaiele. Dan Zăgănescu a strigat pentru prima oară: “Jos comunismul!” (El era fiul celebrului profesor universitar Zăgănescu – cel din desen).
Cazacii de la farmacie
Chibițam cu Ilie Stepan, coordonatorul trupei rock Pro Musica. La un moment dat, am zărit în jurul farmaciei mai mulți bărbați ciudați. Era blonzi, corpolenți și cu treninguri. E pentru prima oară când recunosc – pe lângă faptul că am fost primul tefelist din România – și că băieții erau din trupe de comando kazace. Pe la 18,15, a început să se strige: “Jos Ceaușescu!”. Se adunaseră vreo opt mii de oameni. Am plecat spre Județeana de partid, făcând un ocol prin Complexul studențesc. Ne-au întâmpinat la destinație pompierii cu furtunurile de apă. Ne-am întors o parte dintre noi în Piața Maria. Am reluat protestul cu lumânări.
Pe la ora 2 noaptea, pastorul Tőkés a ieșit la geam și ne-a rugat să plecăm în liniște acasă, aceea fiind ultima noapte de revoluție, când am mai dormit acasă.
Încă ne mai întrebăm: a meritat?
În ziua de 17 decembrie, m-am întâlnit cu mama pe scările Catedralei. Venise să-și gonească elevii. Auzise primele focuri. “Rămânem noi, adulții, să rezistăm.” Rezistența noastră era altfel decât #rezist-ul de azi. Noi am fost împotriva lor, haștagii de azi sunt în solda lor.
Dacă a meritat? Absolut că da.
Vocile lumii
Ion Monoran
Poet revoluționar
“Poetul Ion Monoran a oprit tramvaiele, într-un gest devenit simbol al revoluției. Avea 35 de ani. S-a stins peste trei ani. Și-a început „aventurile” cu fosta Securitate încă din timpul liceului. Adolescent fiind, a încercat să treacă frontiera și a fost prins, exmatriculat, trimis la muncă. A continuat însă să scrie. Nu a fost publicat însă deloc înainte de 1989,” scrie PressAlert.