După ce a fost nevoită să umble o perioadă cu o manta zdrențăroasă, de funcționar gogolian amețit și debusolat, Mama Rusia și-a luat din nou manta impermeabilă, cu multe căptușeli, dedesubturi și pui gata să iasă cu colții deja crescuți.
Ajunsă să fie numită cu aroganță și superioritate ca fiind doar o putere regională, Rusia știe că direcția ei actuală de drum e doar înainte de data aceasta, nu înapoi. Pentru o fostă super – putere, singura modalitate de a-și reface sferele de influență este aceea de-a acționa camuflat și în etape. Doar marile puteri, precum era URSS-ul odinioară, își pot permite să înfigă direct steagul atotstăpânitor. Rusia lui Putin nu este în acel stadiu al puterii, chiar dacă visează la el. Însă o fostă mare forță geopolitică are implicit și memoria stadiilor de progresie a puterii. În cazul Rusiei, procesul de anamneză nu este unul complicat. Iar cum primul stadiu post – Elțin a fost depășit de mult, Kremlinul se bucură deja de ani buni, de stadiul mediu intermediar. Acest nivel nu-i permite escaladarea unor conflicte mari, eventual doar provocarea lor declarativ – cacealmistă. De aceea, Rusia se axează pe conflicte regionale sau pe cele din Orient, acolo unde poate interveni doar limitat.
Însă acesta e doar planul militar, unul la care puterea moscovită se află totuși la un nivel ridicat. Cât privește, arma comercială, cea mai importantă pentru o super – putere în secolul XXI, aceasta e și cea mai suferindă, cu excepția tranzacționării resurselor proprii, care într-adevăr se realizează la dimensiuni gigantice. Mai rămâne direcția propagandistică, politico – ideologică, teritoriu unde Rusia nu a regresat niciodată, având în vedere vocația istorică de mare cultură pe piața ideilor, de-a lungul istoriei.
Cele două arme, resursele și canalul propagandistic sunt tentaculele cu care pătrunde țarul Putin în țările membre UE și NATO, în care intervenția militară este exclusă. Alături de țări ca Bulgaria sau Turcia – Polonia este exclusă din cauza tradiționalei rusofobii, chiar dacă are la putere un regim conservator populist ce conține trăsături comune cu unele linii ideologice moscovite – Ungaria lui Viktor Orban își arată rusofilia la modul cel mai împieptoșat și împintenat. Pe lângă faptul că a devenit omul lui Putin în regiune, premierul ungar și-a conturat profilul unui lider suveranist care încearcă la o scară mai mică să reproducă tendințele expansioniste ale țarului de la Kremlin. Așa – zisa susținere a minorităților maghiare din țările vecine s-a transformat de mult într-un act de imixtiune în politica altor state. În acest sens, Viktor Orban e cel mai puțin în măsură să dea lecții Europei, atât timp cât pe el nu-l deranjează multiculturalismul decât la el acasă, unde face garduri și ziduri, iar în rest se plânge de nerespectarea drepturilor minorităților din Transilvania și de neretrocedarea proprietăților către foștii ocupanți abuzivi.
Precum mentorul său, Putin, premierul ungar și-a consolidat pas cu pas forța politică internă discreționară de care dispune la acest moment. Loviturile date Curții Constituționale, care a fost detronată din postura de forum suprem al democrației, au însemnat drumul spre autoritarism, ceea ce a produs consecințe în toate direcțiile. În primul rând, istoria ne arată că orice formă de autoritarism intern produce și nevoia unei expansiuni, dacă nu imperiale, atunci măcar regionale. O mână forte la cârma unei nații, oricât de mici ar fi ea, înseamnă un arc încordat la maximum, care implicit va arunca săgeata dincolo de propriile granițe. Viktor Orban se folosește în interiorul UE de sprijinul Rusiei, pentru a-și aplica agenda naționalistă hungaristă străveche, dincolo de beneficiile gazului rusesc. În timp ce se declară de ochii lumii în favoarea unei rezolvări pașnice a situației din Ucraina, premierul maghiar se deplasează la Moscova pentru a negocia o suplimentare a cantității de gaze. În acest context trebuie citit și discursul conservator – creștin de la Budapesta care invocă tradiția identitară a Europei, biata de ea rămasă în pazapenelor de cocoș, ca fiind doar un pretext cultural care ascunde propriile interese de putere.
Din păcate, democrația ca sistem nu posedă din fabricație chei pentru toate posibilele lacăte obstrucționiste. Acest călcâi al lui Ahile era sesizat încă din zorii întemeierii acestui tip de regim pe tărâm american, de către profeticul gânditor politic francez, Alexis de Tocqueville: ”Nu există țară în care legea să poată prevedea totul și în care instituțiile să poată înlocui rațiunea și moravurile.” În felul acesta, forța de rezistență a instituțiilor democratice se sprijinăpe mentalitatea și gradul de civilizație politică a cetățenilor unei țări, capitol la care mai toate țările estice sunt deficitare. Procesul istoric de atingere a unui asemenea nivel nu este doar lung, dar și anevoios, dacă facem apel tot la același gânditor francez care sesiza o anumită rezistență organică la formele democrației: „Oamenii care trăiesc în vremuri democratice nu acceptă cu uşurinţă utilitatea formelor; ei le subestimează instinctiv. Formele le repugnă, le provoacă uneori chiar ură”.
Schimbând planul filozofic și revenind la realpolitik, putem constata cum păpușile matrioșka ieșite din mantaua lui Putin nu se mai epuizează. Toate aceste clone au demonstrat și o vor face și pe viitor, că pot oricând ataca subversiv pe canalele, economic, politic și cultural. Așa cum în țările lor liderii respectivisunt lipsiți de scrupule democratice, practicând ceea ce filozoful juridic german, Gustav Radbruch, numea ”fărădelegea legiferată”, tot așa pot ataca state măcinate de bătălii interne de putere și lipsite de un ax statal vertical, aflat permanent de veghe în susținerea interesului național. Din păcate, prin exportul de corectitudine politică și justiție exclusiv cu țintă economică și politică, ”fărădelegea legiferată” și-a arătat colții și dinspre Vest.
Rusia a sesizat cu abilitate această conjunctură și a marșat pe linia identitară-conservatoare. Însă nu trebuie uitat că puterile regionale, odată ce devin mondiale, așa cum era și URSS, combat cu agresivitate în primul rând, suveranismul, naționalismul, pentru că stau în calea expansiunii lor.
Respectarea unei alianțe militare se poate face cu onoare și fără maimuțăreală slugarnică. Când ești o slugă disperată mereu în căutarea unui stăpân absolut, nu poți câștiga pe termen lung. Orice radicalizare într-o parte va genera o reacție pe măsură, astfel că mantaua lui Putin poate deveni tot mai încăpătoare, iar umbrelele UE și NATO tot mai mici.