A face din justiție un stindard politic reprezintă un atentat la independența justiției și a statului de drept. Nici o instituție a statului nu trebuie să fie transformată într-un totem public la care se închină cu adorație izvorâtă din teamă, cetățenii supuși. Acea formațiune politică capătă automat imunitate prin propaganda și influența legislativă favorabilă aduse unei instituții a statului. În felul acesta e fraudată competiția politică democratică, printr-un avantaj de tipul concurenței neloiale în raport cu celelalte partide și e trădată misiunea omului politic, aceea de-a asigura o relație echitabilă între stat și cetățean, fără a înclina balanța în favoarea uneia dintre părți. Politicianul democrat, ca factor de decizie, nu trebuie să fie nici agentul instituțiilor de forță, dar nici haiducul anarhist.
Useriștii au fost votați în ideea naivă că ei n-au mai fost la putere până acum, chiar dacă părinții lor au mai fost. E ca și cum lucrătoarele sexuale începătoare, că să uzităm limbajul corect politic, ar fi de frecventat pentru faptul că n-au mai fost înainte la bordel. Apoi au fost votați pentru că încă mai există iluzia socială a justiției care seduce idioții utili. Ceea ce a fost o speranță de echitate socială la început s-a dovedit o mare cacealma, un paravan pentru reglarea de conturi, ruinat vieți, distrus destine și vânarea unor familii. E adevărat că o parte din societate s-a dezvrăjit de farmecele acestei iluzii justițiare. Defilatul cu cătușele la televizor și anchetele făcute pe repede înainte n-au ridicat nivelul de trai și nici pe cel de echitate socială. Mai ales că acum cetățenii au ocazia să vadă pe pielea lor că marii trâmbițași justițiari sunt și ei cu pete, iar pe deasupra niște nulități colosale în materie de administrație publică.
O țară nu se conduce spre prosperitate cu ghilotina ascunsă în biroul politic
Parafrazându-l pe Sartre, pentru acești neomarxiști, infernul penal sunt ceilalți.
Însă o țară nu se conduce spre prosperitate cu ghilotina ascunsă în biroul politic, nici cu lozinci marxiste lipicioase ca niște gume de mestecat care și-au pierdut orice gust. Acești analfabeți ”cool”, beizadelele foștilor nomenclaturiști, care au avut aventuri în tinerețea lor, mai puțin de natură intelectuală, cât bahice, narcotice, și probabil sexuale dincolo de orice gen, nu sunt nici măcar niște radicali onești. Sunt niște oportuniști fanatici, precum erau strămoșii lor bolșevici din anii ”obsedantului deceniu”, 50`.
Așa cum atunci ”agenda agitatorului” era o carte de căpătâi plină de sfaturi utile pentru propagandiști, tot așa și acești exhibiționiști cântă și dansează partitura marxisto – progresistă. În paranteză fie spus, aceste etichetări specifice științelor politice sunt corecte, dar ele au un caracter eufemistic care edulcorează mult din adevărata esență a acestor teorii care susțin resetarea naturii umane cu orice preț, inclusiv cu cel al degenerării speciei umane.
Toate încercările de ameliorare brutală a rasei umane au avut efectul potrivnic, generând mai degrabă monstruozitate degenerescentă. Oportuniștii fanatici, de la Lenin încoace, fac o religie din ideologie, transformă partidul întră-o sectă, însă tot acest bigotism politic slujește acaparării puterii totale și cu orice preț. Credința fanatică în ideologie derivă din oportunismul și lăcomia absolute cu care râvnesc puterea. Și nu e doar satisfacția îmbuibării la izvorul resurselor statului, ci și plăcerea demiurgică de-a umbla cu patul lui procust prin societate în numele corectării juste a naturii umane, soldată însă cu rezultatul dureros al mutilării și frângerii unor destine. Pe lângă ipocrizia justițiară de-a vedea corupți doar dincolo de gardul propriu, există și fățărnicia corectitudinii politice de-a crea inechitate și discriminare socială în numele unei egalități retorice. Acești ipocriți se consideră justițiari sociali, maimuțărind propaganda de afară de tipul social justice warrior care vizează doar cele câteva categorii rasiale, sexuale, etnice care beneficiază de superimunitate civică, când de fapt ei sunt revoluționari mesianici de facebook care latră euforic cu ciolanul în gură. Cineva care crede cu candoare nătângă în bunele intenții ale elitei politico – financiare globale își afirmă sporadic crezul, pe când cei cu misiune repetă până la saturație acuzația de conspiraționism la adresa tuturor celor care au îndrăzneala de-a manifesta gândire critică, dubii, bazate pe rațiunea sceptică. Naivii nu duc campanii de propagandă, eticheta de conspiraționism e pusă de agenți.
Ce viitor ne așteaptă în 2024?
Tentaculele acestei caracatițe progresiste caută să ștranguleze până la sufocarea deplină și ultimele respirații liberale din politica românească. În condițiile acestea, ce viitor ne așteaptă în 2024? Un Parlament ca un carnaval cu tik – tokari, care vor legifera sexul în wc-urile școlilor după ora de educație pornografică. O schimbare a genului politic pe placul marxiștilor care conduc Europa. În felul acesta putem crede și noi că suntem mai europeni decât alte țări estice rebele, deși nu avem autostrăzi și nici nivelul lor de producție și de trai.
Justițiarii oportuniști vând iluzia revoluționară a apropierii de oameni și de problemele lor, când ei au intrat în politică tocmai pentru a ieși din rândul lumii și a sta cât mai departe de ea, grație privilegiilor.
Între timp, ca țară am ajuns precum o baltă stătută și împuțită, plină de țânțari agresivi. Trăim în ”casa morților”, pușcăria lui Dostoievski, pe care geniul rus o asemăna cu un borcan plin de păianjeni care se devorează la sânge între ei.
Tamerlan ataca triburile vecine după următoarea strategie. Trimitea iscoade în sate să vadă cum își gospodăresc oamenii cuptoarele. Dacă aveau cuptor comun însemna că erau mai uniți și deci mai greu de învins, pe când dacă aveau cuptoare individuale erau mai vulnerabili. În cazul acesta, noi trăim o epocă de maximă vulnerabilitate națională, fapt ce nu interesează elitele noastre, atât timp cât încremenirea în proiectul de țară continuă. Din toamnă, unii vor fi cu măștile politice, alții cu măștile mortuare.
