Hotărât lucru: când nu se relaxează, Klaus Iohannis, în toate activitățile sale publice, urmează agenda Comisiei Europene. Pas cu pas. Nu se abate cu nicio vorbă, vârf de bocanc, cu nicio expirație de la linia birocratică a extinderii UE spre țările din Caucaz. Este preocupat mai mult de dezvoltarea sistemului energetic din Azerbaidjan, decât de cel românesc. Azi, despre misiunea azeră.
În urmă cu douăzeci de ani, am fost observator OSCE la alegerile din Azerbaidjan, pe banii Departamentului de stat american. Pentru că rapoartele mele nu le citea nimeni, am hotărât să public o analiză, pe opt pagini, în Dilema veche, sub titlul „Caucazul în flăcări.” asta se întâmpla în octombrie-noiembrie 2003.
citește și: Premoniții sau viziuni pragmatice?
M-a chemat Jonathan Scheele, ambasadorul UE la București, la o cină privată, să-mi ofere un internship de șase luni la Comisia Europeană. Mi-a spus că voi fi sub coordonarea lui Günter Verheugen. O singură rugăminte a avut: să nu-i spun că știu despre cadourile pe care i le făcea Adrian Năstase. Ajuns pe Altiero Spinelli, i-am cunoscut echipa. Era comisar pentru extinderea Uniunii Europene. Încă nu intrasem în UE. Verheugen mi-a recunoscut că mai mulți DG-ei au citit analiza mea despre cele trei țări din Caucaz, Georgia, Armenia și Azerbaidjan.
Cum am ratat un post cald la Bruxelles
Scheele mă simpatiza. A tradus analiza mea deloc dilematică, în mai multe limbi europene.
Verheugen (care avea în birou o imensă pictură românească) mi-a propus o carieră de birocrat european, în vederea extinderii, până în 2050, a UE în Caucaz. Mi-a spus că vor să mă pregătească să fiu în zece ani (adică în 2014) director general (DG), pentru acest domeniu vizionar. Evident că nu m-am obișnuit nici cu tastatura franceză, nici cu obiceiurile depersonalizate ale funcționarilor europeni, fără inițiativă, și în plus, niște chiulangii notorii. La un whisky, la el în birou, l-am enervat, întrebându-l dacă tabloul din spatele scaunului său era o șpagă de la Adrian Năstase. Am tulit-o rapid spre casă.
L-aș fi scos pe Iohannis la tablă la lecția despre misiunea azeră
Dacă eram ductil, maleabil și bine orientat, eram azi responsabilul care îi scria agenda misiunii azere lui Klaus Iohannis. Cine l-a trimis săptămâna trecută nu i-a făcut o corectă foaie de parcurs.
Ajuns la Baku, după întâlnirea cu Ilham Aliev, președintele Azerbaidjanului, unde a discutat chestii, s-a dus să viziteze Muzeul covoarelor, Centrul Istoric și s-a declarat entuziasmat, conform Azernews.
Înainte de a vizita în Azerbaidjan, la recomandările păstorilor săi de la Bruxelles, Klaus Iohannis a semnat la București: Acordul pentru construirea unui cablu submarin de transport de energie electrică din surse regenerabile între România și Azerbaidjan, prin Georgia și Marea Neagră, și, ulterior, pentru transportul către Ungaria și restul Europei.
Ungurii se tem să nu cadă din oală-n puț
Tot la sfârșitul săptămânii trecute, la Bratislava, s-au întâlnit șefii parlamentelor celor patru state din Grupul de la Vișegrad, V4, pentru a discuta despre criza energetică și războiul din Ucraina. În timpul reuniunii, László Kövér, preşedintele parlamentului ungar, a sesizat pericolul: „Problema dependenţei energetice trebuie rezolvată simultan şi în aşa fel încât să nu ducă la o altă dependenţă unilaterală.”
România, la fel ca Polonia, are cel mai complex sistem energetic. Klaus Iohannis e mai mult interesat de sporirea capacităților energetice, din sursele regenerabile ale Azerbaidjanului, decât de cele românești. Așa se pare.
Pentru cei care nu știu, un export energetic al României consistent, de câteva zeci de mii de MW (momentan sunt posibile doar 2000, pentru că nu există țeavă suficientă n.a.) ar ajuta la scăderea deficitului comercial al țării, deci și al împrumuturilor, astfel încât moneda ar fi mai puternică și ca o consecință imediată, românii ar duce-o mai bine. Lui Iohannis nu-i pasă. Cum nu i-a păsat niciodată de soarta românilor. El s-a purtat asemenea unui Guvernator.
2 miliarde un cablu sub Marea Neagră, pentru ca ungurii să aibă curent eco
Îngroparea cablului de mare tensiune sub Marea Neagră ar costa două miliarde de euro. BRUA, conducta de transport de gaz cu care se laudă președintele României, e gata. A costat vreo șapte sute de milioane de euro. Și ce transportă? Nimic. Nu are ce gaze să transporte, pentru că din Bulgaria şi Grecia nu vine nimic. Momentan e doar un depozit de gaz.
Aflat în Azerbaidjan, președintele mare iubitor de soare a aflat că potențialul azer de energie regenerabilă -așa numita energie verde – este de 115.200 MW prin parcuri fotovoltaice, 4.500 MW pentru cele eoliene, 1.500 MW pentru biomasă.
Guvernul Azerbaidjanului își propune să crească ponderea surselor regenerabile în producția totală de energie electrică la 30% până în 2030.
România are potențial mai mare, dar cine să o susțină?
Mai contează pentru președintele voiajor că România are o capacitate de exploatare a energiei eoliene de trei ori mai mare: 14.000 de MW, dar nu există instalații? Că marile parcuri fotovoltaice nu se pot dezvolta în România, pentru că există restricții ale UE, privind interzicerea trecerii suprafețelor mari agricole în domeniul energetic? Că pentru un parc de peste 50 de ha de panouri, investitorul are nevoie de HG, pe carem fără ambasade, nu-l obține?
Printre altele fie spus, Klaus Iohannis a fost trimis în misiune de lucru a CE, nu în interesul României. Și așa curentul s-ar duce în Ungaria, țară în care kwh e mai mic decât cel din România.
România are o capacitate totală de producţie a energiei electrice de 18.545 de MW. Momentan, Azerbaijanul doar de 6.120 MW.
P.S. Pentru ce să-mi fi plictisit viața la Bruxelles? Ca să posed azi o slugă umilă și respectuoasă, în funcția de președinte al României?
VOCILE LUMII
Palade Governance Futurism
Publicație independentă din San Francisco, USA
“Ilham Aliev, fiul unui fost ofițer KGB, membru al Biroului Politic al PCUS, a fost admis, când avea doar 16 ani, la cea mai prestigioasă universitate din Rusia, Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moscova. Un cinic s-ar putea spune. Din poziția de comandă politică, Heidar, tatăl său, a condus atât Azerbaijanul sovietic, cât și cel post-sovietic. La 36 de ani, din poziția de vicepreședinte al SOCAR, compania energetică de stat, a făcut studiile la Harvard. În 2013, a ajuns președinte. A pariat că va vinde gazul occidentului, pe care l-a sedus. Și a reușit”, conchide Palade Governance Futurism.
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News!
