Adevărul e că, dintre cele patru semifinaliste, o singură echipă mă seduce. Cu excepţia pasului greşit din meciul cu Serbia (0-1), Germania a făcut până acum o demonstraţie de forţă. Victoria nemiloasă cu echipa părăsită de Dumnezeu a lui Maradona este cel mai bun exemplu de eficacitate şi spectacol. Grupul lui Low funcţionează ca un motor german de mii de cai putere, impecabil, bine uns cu tehnică în regim de viteză, protejat de o carcasă zdravănă de condiţie fizică şi cu un consum optim de energie&combustibil. N-o să ne îndrăgostim niciodată de alde Lahm sau Schweinsteiger. Piesele mecanismului nu strălucesc, dar funcţionează cu precizie de ceas elveţian. Tocmai asta dă savoare jocului.
Am simţit-o cel mai bine la umilirea Argentinei (4-0). Eram încă sub depresie, după ce Brazilia ne părăsise, dar începeam să ne bucurăm pentru un tip de fotbal în care plăcerea nu e dată de fineţea artistică, ci de desenul perfect produs pe gazon de Klose&Co. Şi apropo de Klose (foto), băiatul ăsta merită un loc bun în cartea de istorie a fotbalului. Discretul Miroslav are nevoie de un gol ca să-l egaleze la puncte pe celebrul Ronaldo, cel care a penetrat poarta campionatelor mondiale de 15 ori. Ronaldo era vedetă. Prin el însuşi, prin explozia sprinturilor sale, prin savoarea coechipierilor şi a jocului Braziliei. Klose e altceva. Nu e VIP, se vede în tenacitatea sa că nu va deveni nicicând supraponderal, punctează şi nu pare să devină celebru indiferent câte goluri ar da. Klose este esenţa pură a unei echipe construite din fibră dură, uşor antipatică, dar care merită îmbrăţişată cu dragoste pentru că ia fotbalul în serios atunci când alţii îl fentează. Jos pălăria!
Laurenţiu Ciocăzanu
