Când aţi simţit prima oară revoltă, că nu mai puteţi suporta absolut deloc ce se întâmpla?
Înainte să organizeze evenimentul din 14 decembrie. Atunci am simţit că în România nu mai este nicio şansă.Tot eram păcăliţi la televizor că după ce se termină cu datoriile o să fie bine. Nu, am terminat cudatoriile, urma să fie şi mai rău, ne-a spus-o chiar tovarăşul. Acuma nu era ce ne spunea el, dar simţeam căRomânia era o uriaşă închisoare cu sârmă ghimpată împrejur. Eu eram un om cu familie, cu doi copii, un omaşezat la casa mea, cum se spune. Nu eram un tânăr la 20 de ani, revoltat. La vârsta la care eu m-am implicat şi am fost unul dintre organizatorii mişcării, eram la disperare, nu mai suportam, nu mai puteam. Mi-era clar că regimul trebuie ori el, ori noi, nu exista o cale de mijloc, hai să o dăm la pace, mai lăsaţivoi, mai lăsăm noi. Ei trebuia să dispară sau să dispărem noi.
Luaţi în calcul inclusiv un sfârşit tragic?
Da, sigur. Era care pe care. Uimirea mea a fost fără sfârşit în 14 decembrie când am văzut cât au fost deorganizaţi, câtă forţă au mobilizat ei să împiedice nişte oameni cu mâinile goale. Ce vroiam să facem noiacolo? Vroiam să spunem nişte lucruri, să arătăm mizeria în care trăia clasa muncitoarească, să arătăm cenenorocită era economia românească, genocidul cultural. Vroiam să spunem că regimul şi-a mâncat mălaiul, cătrebuie schimbat, trebuie schimbat guvernul, jos comunismul, vrem democraţie, vrem libertate.
Dar cum v-aţi organizat pe 14 decembrie?
Noi am organizat conştient treaba asta, am avut manifeste, am avut program, pe care l-am comunicat. Numai în capul nostru eram organizaţi ca Frontul Popular Român, dar în rest totul era gândit. Nu a fost nimicspontan, cum a fost la Timişoara.Bineînţeles că ei ştiau tot. Pe 14 decembrie, dimineaţă, la ora 8.00, deja primul dintre noi, Vasile Vicol,fusese arestat. L-au luat de la Insitut, ca să comunice puternic panica şi că uite, ştim toto, deja amînceput să vă culegem.
Ei ştiau cum să lucreze. I-au umblat în dulap i-au găsit o fiţuică cu cântăm „Deşteaptă-te, române!”. Probabil că am avut o intuiţie bună, dovadă că a ajuns şi imnul României. S-a răspândit imediat că a fost arestat unul dintre noi. De comunicat, transmiteam de la om la om, am mers pe regula conspirativă, atâta cât ne pricepeam, cât citisem prin cărţi.
Am mers din om în om pe ideea că cel cucare vorbim este prietenul nostru, nu se va duce imediat la Securitate şi nu putea fi informator nenorocit. Apoi prin manifestele pe care le-am împărţit şi, bineînţeles, telefoane anonime: Veniţi în Piaţa Unirii. Se dau portocale! Ca să putem chema cât mai multă lume. Şi într-adevăr, s-a adunat lumea, dar oamenii erau puşi să circule. Plus, fiecare dintre noi cunoaştea tot felul de personaje acum cunoscute, precum Florin Iaru sau Liviu Bejan.
Am vorbit cu ei, eram prieteni vechi, le-am spus ca în cazul în care se întâmplă ceva să ştie că noiam încercat ceva, aici, la Iaşi. Nu ne făceam noi iluzii să arunce în aer comunismul. Nu vroiam funcţii, nu voriam salarii mai mari. Vroiam să schimbăm regimul. ca dovadă că niciun dintre noi nu a ajuns nici consilier local, nici primar, nici parlamentar.
Noi am băgat în faţă Frotnul Popular Român, pentru că nu puteai să-i chemi în piaţă pe oameni în nume personal. Aşa, Frontul Popular Român era o chestiune organizată. Şi apoi mai e ceva, toţi aici în Moldova se uitau la Chişinău şi ştiau de Forntul Popular de acolo. Nu avea nicio treabă cu Gorbaciov, ci era doar o emblemă care să poată atrage şi să dea încredere în regimul de teroare în care trăiam. Fiecare se temea că celălalt îl toarnă. Era soluţia de a coagula mulţimea.
Aţi ajuns în Piaţă. Ce-aţi găsit acolo?
Pe 14 am fost în Piaţă, la ora 16.00. Am fost inspiraţi. Am plecat pe jos de la CUG, la ora 12.00, cu Ştefan Prutianu şi am mers spre Nicolina, unde ne-am întâlnit cu Titi Iacob, care mai organizase revolta din 1987, şi era în reţeaua noastră. Au vrut să ne vadă cei de la Nicolina. Era important că e mesajul acesta vizual. Ne-a văzut că trecem şi am plecat pe jos spre Piaţa Unirii. În tramvai era razie şi te controla, te dădea jos.
Aşa, mergând pe jos, era cam greu să te agaţe că mergi pe jos. Când am ajuns, Piaţa era deja ocupată. Nu poţi vorbi cu statutia lui Alexandru Ioan Cuza. Trebuie să ai cui transmite mesajul. Chiar dacă mă apucam să vorbesc, neavând cu cine, mă înhăţau ăia şi nu rezolvam nimic. Trebuia să se coaguleze o masă minimă la care să vorbeşti. Ori toate forţele adunate acolo, de la pompieri până la gărzi patriotice şi civile nu aveai cum. Venise un tren întreg de securişti de la Bucureşti. Hotelurile erau pline de ei. În gangul unde e acum Selectul, era un camion cu prelată, cu număr de Sibiu şi cu motorul pornit. Acolo erau trupe anti-tero pregătite să tragă. Maşinile de pompieri erau şi ele pregătite.
Era maşini de Miliţie de jur împrejur, Dacii din astea. Piaţa avea culoare albastră de la uniformele miliţienilor, însoţiţi de unul de la gărzile patriotice, în keki, şi de încă un tip. Nu lăsau pe nimeni să staţioneze: Mişcă, mişcă, mică! Însă, o chestiune interesantă. După Revoluţie, la un moment dat m-a oprit un tânăr, chiar în Piaţa Unirii. Fusese unul dintre tinerii angajaţi de mine la CUG, la un moment dat. Îmi spune: Să ştiţi că şi eu am fost pe 14 decembrie în Piaţă. Zic: Bun, foarte bine, mă bucur! El zice: Nu, nu, că eu eram miliţian. După ce plecase de la atelier a plecat în Miliţia de atunci. Şi îmi spune: Ştiţi că îmi era foarte frică. Păi, de ce să-ţi fie frică, îi spun eu. Înţeleg să-mi fie mie, care nu aveam nimic în mână. Şi spune: Nu, că dacă ar fi fost ceva s-ar fi tras. Păi, da, ca să ne omoare pe noi, zic eu. El: Nu, ar fi tras să ne omoare pe toţi. Ar fi arătat apoi că noi i-am omorât pe ei. Adevăru-i că pe blocurile din Unirii erau cuiburi cu mitraliere. Deci băieţii erau pregătiţi să facă ce au făcut şi la Bucureşti, şi la Timişoara.
Dar de ce vă era frică în momentul ăla?
Nu mi-era frică. Nu mi-a fost deloc frică. Nici când mă anchetau nu mi-a fost frică. Eram înarmat psihic. Ţin minte că mă ţineau în camera aceea de anchetă, aveau nişte vitreni cu tot felul de cărţi cu Lenin, cu Ceauşescu, puse aşa frumos, o masă. Mă lăsau ore întregi singur să vadă cum reacţionez. Nu mă mişcam de pe scaunul ăla. Ei sigur mă vizionau. Dacă băgau cuţitul în mine nu ieşea sânge. Era clar: ori ei, ori noi. Şi ei vroiau neapărat să ştie cine e deasupra noastră. Nu era nimeni. Deasupra noastră eram noi şi Dumnezeu. Nu aveam alte comandamente. Ne-am gândit să facem ceva, aşa s-a născut ideea, să mişcăm şi noi ceva. Şi s-a mişcat. Erau acolo nişte forţe incredibile. Ne-am dat seama că nu avem ce să facem, am rămas cu lumânările în buzunar şi am plecat. A doua zi a început. Pe 15 de cembrie l-au luat pe Prutianu, pe 16 pe mine.
Cum au fost momentele alea?
Veneau şi mă luau de la Institut dimineaţa, cu o dubă, cu un Aro sau o Dacie. Îmi dădeau drumul seara, la 12.00 noaptea. Asta în primele două zile. Arestat… Mă luau să mă ancheteze. Abia apoi m-au băgat în haine vărgate. Discutau cu mine, la început erau politicoşi, eu mă dădeam că nu ştiu nimic, nu era să le fac jocul. Au văzut că nu ies la capăt m-au luat şi… au început să mă bată. Mai ales că ei asta vroiau să ştie: cine e conducătorul, cine e deasupra noastră. Le-am spus că nu e nimeni, că numai eu şi cu Prutianu, atât. Atunci au început bătăile. Noi ne-am organizat, noi ne-am asumat şi s-a rupt. Ei şi după anchete, ei îmi dădeau drumul să vadă cu cine mă întâlnesc. Ce-i drept, eu mă gândeam să organizăm pe 30 decembrie, în Piaţa Palatului.
Piaţa Uniri este un loc în care totul era înconjurat, flancat, ca într-o găleată. Piaţa Palatului era mai largă şi greu de controlat. Deci eu pe 30 îmi propuneam din nou să chem oamenii în stradă. Nu a mai fost cazul. M-am simţit urmărit atunci. Eram şi înainte de 14 decembrie urmărit. Am avut şi o declaraţie de la cineva, în 1993, eram în tren şi în vagonul restaurant s-a nimenrit să fie cineva îmbrăcat în haine militare şi m-a întrebat să se asigure că sunt eu şi mi-a spus că m-a urmărit. Cum urcam în tramvai, când coboram din tramvai, şi asta înainte de 14 decembrie. La anchetă, de exemplu, mi-au arătat un dialog cu băiatul meu, care mergea la o sală, să facă judo. Era clar că băieţii ştiau tot. Pe de altă parte eu oricum îmi îmbrăcasem cămaşa. Soţiei însă nu i-am spus.
De ce nu i-aţi spus?
Pentru că am mers pe o gândire din asta, de om de la ţară. Mă ia pe mine, îmi fac ce îmi fac, dar rămâne mama cu copiii. Fiică-mea era în clasa a V-a sau a VI-a, fiul în clasa I sau a II-a. Bineînţeles că ei nu aveau nicio limită ca dovadă că au luat-o şi pe ea şi au ancheta-o, în timp ce eu eram la haine vărgate. Dar ea nu ştiam nimic, de faptul că eram implicat în acţiunea asta.
Şi seara când am ajuns casă pe 16 decembrie ce aţi făcut?
M-am culcat. Nu i-am spus nimic. Nici ea nu m-a întrebat. Dar simţea. Aici sunt chestiuni care se transmit. A doua zi m-am dus la Institut, iar m-au luat cu maşina. Dar a doua noaptea nu mi-au mai dat drumul. M-au pus în haine vărgate. Singurul gând care mă obseda atunci e să nu afle maică-mea că sunt arestat şi ea, bolnavă cu inima, să nu aibă un şoc. În rest, eram cât se poate de pregătit să suport totul până la capăt. De pe 18 decembrie până pe 21 decembrie seara am stat. Ei au continuat să mă ancheteze. Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Ei şi-au făcut datoria până la capăt.
Ce-i obliga să facă asta?
Faţă de noi, amărâţii, ei aveau nişte privilegii, pe care nu vroiau să şi le piardă. Şi se temeau depedeapsă. Dacă noi câştigam, se temeau că am fi aplicat şi noi aceleaşi metode. Eu atât aş fi vrut: să-şi ceară iertare pentru ticăloşia lor. Aşa, îi bate Dumnezeu. Dar în orele acelea în care stăteaţi singur în camera aceea în care eraţi dus pentru acnhetă, la ce vă gândeaţi? Da, a fost prima şi ultima oară când m-am gândit la asta. Am avut sentimentul că, uite, din păcate, ce omdistrug ăştia. Am simţit că ţara asta mă mărita, că am ceva de făcut pentru ţara asta. A fost singura dată când am avut o părere probabil exagerată despre mine. Uite ce om fărâmă ei, ce om vor să distrugă ei. Şi mă întrebam: cum nu realizează? Dar ei de fapt erau nişte nimeni, ăsta-i adevărul.
Credeţi că aşa se şi simţeau?
Nu, între mine şi ei, ei erau cei timoraţi, nu eu. Pentru că eu ştiam ce vreau. Eu eram absolut liber. Ei nu erau liberi, erau la ordinele stăpânirii. Eu credeam că de bătut, de schingiuit, de torturat, vine altcineva, un caraliu. Nu. Tot ei erau. Erau ofiţeri superior, maiori, căpitani, colonei, şi ei băteau. Şi gândeşte-te că noi doi discutăm civilizat, normal şi la un moment dat iei bastonul să mă baţi. Îţi dai seama că sentiment avea el? Că stăteam de vorbă normal şi apoi începea să mă ciomăgească.
Aşa că, prima oară când mi-a spus să mă urc pe scaun nu înţelegeam de ce să mă urc pe scaun. Zic: de ce să mă urc pe scaun? Şi m-am urcat. El zice: Nuuuu! În genunchi pe scaun. M-am pus în genunchi pe scaun, ca să mă poată bate la tălpi, ca să nu rămână urme. Sau aveau o masă din aia mare, mă puneau acolo şi începeau să mă toace cum baţi grâul pe arie. Dădeau cu bastonul, cu pumnii, cu tot ce aveau la îndemână. Mi-au trecut cu timpul toate vânătăile. Eu am acum un sentiment de nesfârşită compasiune pentru ei, nu aş vrea să fiu în pielea celui care bate. Ei s-au traumatizat psihic mai mult decât mine. Nici măcar nu ţipam.
Nu îi întărâta asta?
Ba da. Dar dădeau până oboseau. Când oboseau se opreau că nu erau învăţaţi cu munca asta. Apoi, erau încercam să dialogăm. Că noi prinsesem o posibilitate de a anunţa cumva nişte ambasade căsuntem acolo în Piaţă. Şi ei întrebau: de ce să anunţaţi Păi, zic, ca să nu ne faceţi parf, aici, să nu ne omorâţi. Nu vedeţi că ne-aţi bătut? Şi ei: Noi? Aţi căzut pe scări, nu sunteţi atent. Aţi înţeles, da?
Aţi spus că simţiţi compasiune pentru oamenii ăştia. Iertare puteţi simţi?
Ca să poţi ierta pe cineva, trebuie să-ţi ceară asta. Şi nu aşa…Iertare! Pur şi simplu să-şi recunoască vina. Să spună: Domnule, am fost acolo, din asta îmi câştigam pâine şi asta trebuia să fac, nu pentru că eu credeam că e bine aşa. Nu.
Cum aţi ieţit din închisoare?
M-au chemat. Eram numărul 31. Şi repede, repede, să-mi dau hainele vărgate jos şi să îmi iau hainele civile. Eu le spuneam: Domnule, nu e necesar. Şi miliţianii care mă păzeau îmi spuneau, că nu securiştii ne păzeau: Nu, văr rugăm, haideţi, sunteţi liber. Ei se temeau că vin revoluţionarii. Dar eu zic: Dom,nule, ce rost are? Eu nu mi-am schimbat ideile. Nu are niciun rost, că tot aici mă întorc. Şi apoi, mă gândeam că se joacă de-a şoarecele şi pisica. Ce-i interesant e că atunci când ieşeam din clădirea Securităţii, m-a condus miliţianul şi la poartă era un miliţain care mă bate pe umăr şi îmi spune: Nu aţi luptat în zadar! Eu mă gândeam: Ăştia joacă până la capăt. Ei tot mă trimiteau acasă. Dar eu sunt convins că acel miliţian care îmi spunea că nu am luptat în zadar, dacă nu pica Ceauşescu, cred că nu ezita să mă execute.
Ce-aţi văzut când aţi ieşit pe stradă?
Era agitaţie, am ajuna la magazinul Super Copou, unde îl văd pe regretatul George Pruteanu, care rupea operele mareleui conducător. Îi spun: Băi, eşti nebun? Eu acuma ies de acolo, vrei să te ducă şi pe tine? Şi el mi-a spus: disctatorul a fugit, am scăpat, suntem liberi. De la el am aflat. Adică nu aveau să vină să mă ia din nou. Avea el un Fiat, ne-am dus în Puaţa Unirii, unde era lume adunată, am spus şi eu câteva cuvinte. Şi apoi la Librăria Junimea, era o domană pe care o cunoşteam şi ăia vroiau să devasteze acolo, să ia cărţile să le ardă. Şi le-am spus atunci că femeia să le dea toată „operele” şi să le ardă. Era, un fel de exorcizare. Apoi am plecat spre casă. Îmi făcusem treaba.
Când v-aţi întâlnit cu familia, cu copiii, soţia?
Soţia a venit la Securitate şi a cerut să-mi dea drumul. Ăia i-au spus să meargă acasă. Eu acum spun că mi-a povestit ea. Iar pe drum, s-a întâlnit cu o femeie care asculta la un radio mic şi plângea. Ce s-a întâmplat, a întrebat ea soţia mea. A fugit, a fugit!, a spus femeia. Soţia nu înţelegea nimic. Apoi, în staţia de tramvai era un miliţian şi l-a întrebat: Care e treaba, că soţul meu e în puşcărie. Şi i-a spus: Da, domnule, e adevărat. Şi se duce acasă, să asculte ea la aparatele ei că nu credea. Iar acasă l-a văzut pe Dinescu, era momentul de la televiziune. Când a văzut aşa, a luat fata: Hai, să-l luăm pe tata. Eu coboram deja la vale de pe Copou, eram cu Pruteanu, Eu eram pe un trotuar. Ea, pe celălalt. Şi m-a strigat.
V-a părut rău că nu i-aţi spus ce vreţi să faceţi?
Nu, niciodată. Am protejat-o. Când a fost anchetată le-a spus că ea nu ştie nimic. Şi chiar nu ştia. Ea le-a şi spus: Domnule, eu dacă ştiam îl legam de pat. Are familie, are copii. Îi arde de Revoluţie? dar apoi a înţeles foarte bine ce am gândit. Ea mi-a şi spus că dacă ştia nu m-ar fi lăsat. Dar pentru mine nu mai era soluţie.
Biografie
Poetul şi eseistul Cassian Maria Spiridon este redactor-şef al revistei „Comvorbiri literare” şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi. În ianuarie 1990 a fondat revista Timpul, care a apărut sub conducerea sa până la sfârşitul lui octombrie 1991. În noiembrie 1991 înfiinţează Editura TIMPUL, pe care o conduce şi în prezent. Între 1991 şi 1992 lucrează ca redactor la revista Cronica, apoi la Evenimentul zilei (1992-1994). În 1994 a întemeiat revista Poezia, iar în 1995 – Caietele de la Durău.
