Moda bonelor filipineze, angajate în ultimii ani de multe familii bogate din România, are şi o parte întunecată. O mare parte dintre imigrantele asiatice venite aici pentru o viaţă mai bună s-au trezit că sunt exploatate şi chiar abuzate fizic. În plus, problemele cu care se confruntă filipinezele sunt ignorate chiar de către instituţiile care ar trebui să le ajute.
În ultimii trei ani, sute de filipineze au ajuns să muncească în România pentru salarii cuprinse, de regulă, între 200 şi 300 de euro. Românii le preferă pentru că sunt harnice, ieftine, supuse şi, nu în ultimul rând, pentru că sunt la modă. Poveştile cu filipineze nu sunt însă întotdeauna unele de succes.
Maia, care a preferat să-şi spună povestea sub protecţia unui pseudonim, are 45 de ani şi este din Manila, capitala statului Filipine. Nu are studii superioare, însă vorbeşte bine engleza. Femeia spune că acasă, are patru copii: două fete, una de 27 de ani şi cealaltă de 17 şi doi băieţi, de 26, respectiv 20 de ani. Soţul ei este muncitor într-o fabrică unde se prelucrează porumbul, însă cei doi nu aveau suficienţi bani pentru a-şi ţine copiii la şcoală. În plus, femeii îi era imposibil să-i cumpere medicaţie mamei sale, bolnavă de diabet. A hotărât să muncească în străinătate, deşi soţul ei nu era de acord. Când am cunoscut-o, Maia purta un şorţ alb peste haine şi curăţa bucătăria noii familii la care stă; avea cicatrice adânci pe tibie, pe care spune că le-a dobândit de la fostul ei angajator.
(Material video realizat cu suportul lui Luca Dinulescu, Vlad Ursulean şi grantul Freedom House Romania pentru investigaţii)
Povestea începe la sfârşitul lui 2010, când Maia a ajuns în România. A fost angajată de agenţia Royal Cleaning, ca „înodător de covoare” ( agenţiile folosesc uneori astfel de meserii, pentru a putea angaja imigrante. Potrivit legii, doar în meseriile unde nu există cerere din partea românilor pot fi angajaţi străini) şi plasată la familia Rusu, într-o casă de pe malul lacului Snagov. Acolo, de dimineaţa până noaptea făcea curăţenie, gătea şi avea grijă de un copil preşcolar.
„După o perioadă petrecută în casa lor, când doamna mă striga, începeam să tremur. Nu puteam să-mi controlez corpul, să-l opresc din tremurat. Mă aşteptam să mă certe, cum făcea tot timpul. Încă din prima lună, doamna era tot timpul nemulţumită, oricât mă străduiam să fac totul bine. Ţipa la mine şi mă certa, cred că ma ura…”, îşi aminteşte Maia.
După două luni de când lucra în România, Maia primeşte o veste proastă din Filipine: mama ei murise. Povesteşte că nu a putut să participe la înmormântare fiindcă angajatorii i-au spus că pentru orice plecare trebuie să-şi cumpere singură biletul de avion. Nu a avut bani suficienţi, aşa că şi-a văzut pe internet mama, în coşciug. Maia îşi aminteşte că în momentele în care mama ei era dusă pe ultimul drum, ea trebuia să gătească pentru petrecerea care avea loc în casa angajatorului. După cinci luni a hotărât să sune la agenţie şi să-i roage să o ducă la un alt angajator. I-au spus să stea acolo, că nu au unde să o mute, îşi aminteşt ea. Deşi Maia a insistat, pe măsură ce treceau lunile, răspunsul era acelaşi.
Ajutorul a venit prin intermediul avocatei Ioana Ţinca, care i-a aflat întâmplător povestea şi a hotărât să o ajute să-şi redacteze demisia. „De când a aflat că vreau să demisionez, comportamentul domnului faţă de mine s-a înrăutăţit. Mi-a spus să-i platesc cei 3.000 de euro pe care i-a dat comision agenţiei. Mi-a zis că nu plec nicăieri şi a vrut să-mi ia paşaportul, dar l-am minţit că e la o prietenă”, descrie Maia începutul coşmarului ei. Totul a culminat într-o seară din luna septembrie, când, spune filipineza, angajatorul ar fi bătut-o: „A început să mă ţină de cap şi să mă scuipe pe faţă. Apoi, m-a lovit cu cizmele în tibie, până sângeram. M-am târât în garaj, dar bătaia a continuat”, îşi aminteşte Maia în timp ce plânge.
În seara aceea, la casa familiei Rusu erau soţia şi paznicii lor. A venit şi Ioan Ciopaşiu, principalul acţionar al agenţiei Royal Cleaning. Nimeni nu a intervenit să o ajute pe Maia. Mai mult, Ioan Ciopaşiu o acuza că a furat şi îi spunea că merită bătută, iar unul dintre paznici se dădea drept poliţist şi o ameninţa că va fi arestată, povesteşte femeia. „M-am dus la casa familiei Rusu când am aflat că au loc nişte neînţelegeri. Am încercat să o iau pe angajata noastră de acolo, dar nu a vrut să vină cu mine, spunea că îşi aşteaptă avocatul”, povesteşte Ioan Ciopaşiu, administratorul agenţiei Royal Cleaning.
Într-adevăr, Maia îşi sunase avocata, care împreună cu colegul ei, Iulian Pîrlog, au plecat spre casa familiei Rusu. „Când am ajuns la casa lui Rusu, femeia era pur şi simplu hăituită. Plină de sânge, plângea şi tremura; acolo erau domnul Rusu, trei agenţi de pază şi două maşini. Am sunat la poliţie”, îşi aminteşte Iulian Pîrlog.
Femeia agresată, acuzată de furt
După venirea poliţiei, angajatorul a acuzat-o pe Maia de furt. „Chiar dacă domnul Rusu a recunoscut că în seara respectivă sotia lui i-a deschis de două ori bagajele clientei noastre, am acceptat o nouă percheziţionare a acestora, în condiţii legale – la secţia de poliţie”, explică avocata Ioana Ţinca. Într-un buzunar exterior au fost găsite două inele ale familiei Rusu. „Sunt multe dovezi că furtul inelelor a fost o înscenare. Teoretic, clienta noastră nu ar putea fi condamnată în procesul intentat de domnul Rusu”, explică avocaţii.
În prezent, în acest dosar, au fost făcute cercetări de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Răcari. Reprezentanţii acestora ne-au informat că nu a fost începută urmărirea penală împotriva filipinezei, pentru furt. Pe de altă parte, cei doi avocaţi au dus-o pe Maia la Institutul de Medicină Legală, care a stabilit că femeia avea nevoie de spitalizare din cauza rănilor. Cazul împotriva lui Rusu este unul puternic,spun aceştia. „Se face vinovat de lipsire de libertate, loviri şi alte violenţe”, explică Iulian Pîrlog. „Dacă nu erau avocaţii care să mă ajute, cred că sfârşeam între patru scânduri”, mărturiseşte Maia. Acum femeia se înţelege bine cu noua familie, care a angajat-o după ce i-a auzit povestea. Dar spune că îi este în continuare frică de fostul angajator.
Ioan Ciopaşiu, administratorul agenţiei, este însă de altă parere. Crede că avocaţii sunt, de fapt, nişte escroci „care fură filipineze pe care le vând mai departe şi iau un comision considerabil”. Am încercat să obţinem un punct de vedere şi de la Marius Rusu, fostul angajator al Maiei. Acesta a refuzat să stea de vorbă cu noi, negând chiar că ar cunoaşte-o pe imigrantă.
Ziua de lucru, de la 6 la 22
Maia nu este singura filipineză care îşi acuză angajatorii români de abuz. Un alt caz este cel al Emei, de 37 de ani, absolventă de studii superioare şi care a lucrat 5 ani în China şi Orientul Mijlociu înainte de a ajunge în România, la începutul lui 2011. Ema povesteşte că agenţia din Filipine i-a recomandat să vină la noi în ţară, unde „oamenii sunt drăguţi şi nu îţi cer să lucrezi mai mult de 40 de ore pe săptămână”. Aici însă s-a lovit de o cu totul altă realitate. Ajunsă la angajator, fata a primit programul: ziua de lucru începea de la 6 jumătate dimineaţa şi se încheia la ora 22 – ceea ce înseamnă în jur de 93 de ore pe săptămână. În acest timp, filipineza trebuia să aibă grijă de un copil în vârstă de 3 ani, să gătească, să facă curăţenie în clădirea cu patru etaje a angajatorilor şi să spele maşinile acestora. Era o muncă epuizantă, povesteşte Ema, care izbucneşte în plâns când îşi aminteşte. A stat acolo şase luni, timp în care a sunat la agenţia care o adusese acolo pentru a-i cere ajutorul. Reprezentanţii acesteia i-au spus însă că dacă vrea să plece trebuie să plătească suma de 3.000 de euro, comisionul achitat de angajator pentru serviciul de plasare.
„Femeile acestea sunt manipulate de către agenţii să creadă că nu au drepturi. Am observat că în ambele cazuri pentru care am oferit asistenţă juridică, procedurile agenţiilor erau similare: dacă imigranta este nemulţumită, iniţial e ignorată, apoi e dusă la ambasadă şi e ameninţată că va fi trimisă înapoi în Filipine dacă demisionează. Ceea ce reprezintă un abuz, fiindcă, după demisie, are 60 de zile în care îşi poate găsi un nou loc de muncă”, explică avocata Ioana Ţinca. Gândul de a fi trimise înapoi în Filipine le înfricoşează pe fete din cauza sistemului în care funcţionează plasarea lor.
Practic, ele contactează o agenţie în Filipine, căreia trebuie să-i plătească în jur de 600 de dolari, aşa că recurg la un împrumut. Agenţia din Filipine le pune în legătură cu agenţia românească, care le plasează unui client. De această dată comisionul e plătit de angajator agenţiei, şi e în jurul sumei de 3000-3500 euro.
„Angajatorii români, mai răi decât cei din lumea arabă”
Judy, de 33 de ani, a trecut la rândul ei prin nişte momente dificile când a ajuns în România, la începutul lui 2011. „Am lucrat în China, Emiratele Arabe şi Israel, dar cel mai rău angajator l-am întâlnit în România”, spune filipineza. Imediat după ce a ajuns în România, a început să constate că lucrurile decurg diferit faţă de cum se întâmplase în trecut: iniţial a fost pusă să doarmă patru nopţi în depozitul unei firme, până i-au fost refăcute analizele medicale, angajatorul ei nu era cel cu care semnase contractul şi în plus a constatat că oamenii din jurul ei îi detestau pe filipinezi. „Când mi-am cunoscut angajatorul, mi-a spus că urăşte filipinezii fiindcă le place mâncarea stricată. Mi-a interzis să vorbesc cu oricine în afară de ei. Dormeam la subsol, nu vedeam lumina zilei şi nu ieşeam decât atunci când mă chemau ei”, spune Judy. Fata povesteşte că pe măsură ce trecea timpul, sentimentul că angajatorul urma să-i facă ceva rău se intensifica. „Mă ameninţa că mă omoară, că mă împuşcă. L-am văzut când şi-a lovit bona şi m-am gândit că dacă se comportă aşa cu o româncă, în cazul meu va fi mult mai rău. După ce am văzut că îşi agresează şi soţia, le-am dat un mesaj celor de la Oficiul Român pentru Imigrări (ORI – n.r.), să le cer ajutorul”, povesteşte Judy.
Ambasada Statului Filipine: „Agenţiile trebuie să rezolve problema”
Motivul pentru care agenţiile aleg să ignore problemele acestor femei îl reprezintă în mare parte banii, explică angajata unei marii agenţii de plasare. Astfel, „agenţia românească primeşte un comision de aproximativ 3500 euro de la angajator. Însă, atunci când trebuie să înlocuiască filipineza care a demisionat, le apar costuri suplimentare: trebuie să recruteze şi să aducă din Filipine o altă imigrantă”, spune femeia care a preferat să-şi păstreze anonimatul.
Dacă în cazul agenţiilor profitul este motivul pentru care acestea închid ochii la abuzuri, comportamentul Ambasadei Filipineze este mai dificil de înţeles. Am încercat să aflăm de la unul dintre oficialii reprezentanţei diplomatice cum sunt rezolvate astfel de plângeri.
R.L.: Şi ce se întâmplă dacă agenţia nu rezolvă problema?
Oficial Ambasadă: Nu…nu se poate, agenţiile rezolvă întotdeauna.
R.L.: Să presupunem că agenţia nu face asta. Următorul pas este ca angajata filipineză să vă contacteze pe dvs.?
A.O.: Da…
R.L.: Şi dvs. ce faceţi?
A.O.: Sunăm la agenţie şi le spunem să rezolve problema. Agenţiile îşi cunosc cel mai bine clienţii şi angajaţii.
„Să angajaţi o filipineză cât mai puţin emancipată”
Am mers incognito la Agenţia Royal Cleaning (care figura pe internet sub numele de Jobs Solutions) şi am jucat rolul unor clienţi care vor să angajeze o bonă filipineză. Liliana Crăciun, managerul agenţiei, le descrie pe imigrante ca fiind nişte femei avide după bani, egoiste şi leneşe. „Clienţii noştri sunt toţi nişte oameni cu coloană vertebrală, nişte oameni excepţionali”, spune aceasta. Ne anunţă că, din cauza problemelor create de filipineze, au introdus în contracte o clauză potrivit căreia imigrantele trebuie să plătească 5.000 dolari dacă demisionează. În rest, ne asigură că putem sta liniştiţi şi ne recomandă să optăm pentru o filipineză „cât mai puţin emancipată, venită din provincie, în nici un caz din oraş”.
„Eroii economici din Filipine”
Motivul pentru care imigrantele provin din Filipine este legat de tradiţia ţării în oferirea cursurilor de pregătire a cetăţenilor pentru meseriile cerute în străinătate. În acelaşi timp, Filipine este o ţară preponderent agrară, slab industrializată. Astăzi, mai mult de 10% din populaţia ţării munceşte în peste 186 de state din lume. Guvernul îi aclamează pe imigranţi ca „eroi economici” şi le recunoaşte contribuţia la evoluţia ţării, prin banii pe care ei îi trimit celor rămaşi acasă. În România, în 2011, figurează 227 de menajere şi bone imigrante (fără a lua în calcul femeile care practică aceste meserii, sub alte denumiri), cu 70% mai mult decât în 2010.
Sursa: Oficiul Român pentru Imigrări, Philippine Migrants Society of Canada
