25.1 C
București
vineri, 14 iunie 2024
AcasăLifestyleFoodScurtă istorie a amnistiei în Țările Române: Iertarea domnului era acordată discreționar:...

Scurtă istorie a amnistiei în Țările Române: Iertarea domnului era acordată discreționar: El putea să-i salveze de la judecată pe vinovați sau să aplice pedepse după bunul plac | DOCUMENTAR

George D. Nedelcu a fost directorul Afacerilor Judiciare din cadrul Ministerului Justiției și un prolific jurist din prima jumătate a secolului trecut. Printre lucrările sale de referință se numără și volumul „Dreptul capului statului de amnistie și de a erta sau micșora pedepsele“ (București, 1906), în care prezintă o istorie a clemenței față de cei „căzuți în vină“ în Țările Române, până la domnia lui Carol I.

Ideea de iertare a celor condamnați s-a manifestat în toate timpurile, pentru că societatea, scrie George D. Nedelcu, „simte tot așa mare nevoie de a ierta pe vinovați, după cum simte trebuința de a-i pedepsi“. Iertarea este corectivul pedepsei. În epocile trecute ale vieții Statului nostru, dreptul de a ierta pe cei vinovați a aparținut întotdeauna doar domnitorului. Acest drept însă nu era consacrat nicăieri, ci exista în fapt, ca o consecință a puterii nelimitate a domnitorului.

Concepția dreptului de a ierta pe vinovați era, bineînțeles, alta decât cea de azi. Domnul putea să sustragă de la judecată pe vinovați, împiedicând astfel justiția de a-și urma cursul. El aplica vinovaților pedepse, de multe ori altele decât cele obișnuite, după cum era cuprins sau nu de milă către cel văzut în vină. Puterea legislativă, judecătorească și executivă erau toate în mâinile sale.

La închisoare, pe la anumite mănăstiri, nu se primeau condamnații decât cu un act domnesc oficial. Liberarea din închisoare fără voia Domnului era însă pedepsită, după cum reiese și dintr-o scrisoare adresată caimacamului Craiovei la 22 februarie 1785:

„Io, Mihail Constantin Șuțu Voevod,

Cinstit și credincios Boieriul Domniei Mele Ionache Hristoscoleu biv vel Caimacamul Craiovei, sănătate; am văzut Domnia mea înștiințarea de faci, cum că ai primit Mehtupul nostru către prea slăvit Pașa de la Sfetizlam pentru acei doui Neferi, cari i-au fost trimis căpitanul de la Calafat în pază aicea la închisoarea Odobași de Craiova, pe care acei doi Neferi vrând Domnia a-i trimite la Sfetizlam ca să li se facă pedeapsa acolo, ne înștiință acum d-lui, cum că Odobașa, după ce i-au ținut 30 și atâtea zile, văzând că nu vine nici o poruncă i-au slobozit și nu-i are acum în mână: pentru care această faptă avem hotărâre negreșit a se pedepsi Odobașa, pentru ce să se cuteze a slobozi pe niște făcători de rău ca aceia până a nu lua poruncă? Dar de vreme ce atât dumneata ne scrii, cât și dlui Vel Spătaru ne făcu rugăciune ca să se erte, fiind întâia greșală asta, iată dar după a dumneavoastră mijlocire, îl ertăm, însă să-l chiame să-i citească această carte a Domniei mele, să înțeleagă și să-i arăți că altădată de va mai face vreun cusur ca acesta, bine să știe că nu va scăpa de pedeapsă nicidecum.“

Iertarea de pedepse se făcea, fie după cererea celui închis sau a rudelor, fie după mijlocirea celor în drept, sau ale altor „obraze influente“:

„Prea Înălțate Doamne,

Jăluesc Măriei Tale, că eu având un fecior slut și nu tot în mințile lui, care știe și să șindrilească, după vinuire nedovedită, la șindrilitul clopotniței a turlei bisericei Michai-Vodă, până era închis la pușcărie, și ca să nu piară închis pe vremea gerului, cu lacrămi mă rog să faci Măria Ta milă să se erte dela închisoare. Roaba Măriei-Tale Dobrița, văduvă săracă din București, 1793, Octombrie 21.“

Mitropoliții, scrie Nedelcu, interveneau și ei pe lângă domnitor pentru grațierea condamnaților, luându-i sub ocrotirea lor, ca părinți sufletești. Gr. I. Dianu, prezintă în cartea sa „Istoria Închisorilor din România“ (București, 1900), un document aflat la Mitropolia Moldovei și în care se vorbește de următorul caz:

„Mitropolitul Veniamin a cerut lui Vodă Sturza, care a domnit în Moldova pe la finele secolului XVIII, ca să grațieze pe un tâlhar anume Pietrarul. Tâlharul a fost grațiat și mitropolitul l-a luat pe lângă dânsul, ca pe un fin sufletesc, numindu-l comis. Într-o zi însă, de primăvară, pe când mergea cu Mitropolitul la mânăstirea Slatina, a luat-o la fugă spre codri, zicând acestuia: «Rămâi sănătos, Înalt Prea Sfinte!» Odată ce s-a văzut în mijlocul codrilor, Pietrarul a început din nou să tâlhărească. Fiind prins și condamnat pentru a doua oară la moarte, Mitropolitul a intervenit iarăși pe lângă Domnitor ca să-i scape viața, dar, de astădată, s-au opus boierii și tâlharul și-a luat pedeapsa.“

Amnistia de sărbătoare

Uneori iertările acordate erau generale. Prin generalitatea lor, ele prezintă o mare asemănare cu amnistiile moderne. Asemenea largi măsuri de clemență se luau la sărbători și la alte ocaziuni, sub influența credințelor religioase. Paul de Alep și Nicolae Blaremberg citează în scierile lor exemple de astfel de iertări:

„Credința religioasă influența foarte mult asupra Domnitorilor, inspirându-le sentimentele cele mai pioase. Așa, în ultima zi din săptămâna brânzii, le dedea drumul la toți cei închiși, și cari nu fuseseră judecați, căci în prima Vinere a Paștelui se închideau toate judecătoriile, iară Domnul nu mai lua parte la Divan, și nu se mai arăta decât în biserică, fiind pus numai pe post și pe rugă-ciuni. Era păcat mare și în contra tuturor preceptelor religiunei și a pietății creștine, ca în postul cel mare al Paștelui să stea cineva închis și fără să se știe dacă este sau nu vinovat. Deci, numai credinței religioase și sentimentelor pioase se datora toată milostivirea și îndurarea, căci, altmintrelea, cine știe câți din cei puși în libertate n-ar fi murit în furci sau n-ar fi fost decapitați.“

De asemenea, scrie George D. Nedelcu, exista și obiceiul de a se elibera condamnații cu ocazia morții vreunui membru al familiei domnitoare sau, cum s-a întâmplat în 1780, se emisese o dispoziție legată la liberarea din pușcării pe chezășie, prin știrea spătăriei. Această dispoziție a fost reîntărită în iulie 1792, de către Domnitorul Mihai Șuțul.

„Răscumpărarea capului“

Către sfârșitul secolului XVIII, scăzuse și cruzimea în pedepse iar condamnările la pedepse cu moartea deveniseră mai rare. Iertarea de o asemenea pedeapsă se hotăra uneori și cu ocazia semnării sentinței. Domnitorul Ipsilanti, de exemplu, avea obice-iul de a amâna semnarea sentințelor de moarte. Vechiul obicei al țării, însă, permitea ca cineva să scape de pedeapsa cu moartea plătind bani. Domnitorul singur hotăra suma de plătit (plata sângelui) pentru răscumpărarea vieții criminalului. Autorul spune că, în trecut, dreptul de a ierta pe vinovați de pedeapsa cu moartea a aparținut nu numai Domnitorului, ci și unei alte autorități: Averea. Cei bogați, boierii, puteau omorî. Ei puteau plăti și „gloaba domneas-că“ și pe cel al cărui sânge îl vărsaseră, de unde și vorba veche: „Te omor și te plătesc în bani“.

Grigore I. Dianu citează, în studiul său comparativ despre legile și obiceiurile românești, documente din anii 1572, 1583, 1589, 1594 și 1615, culese din Arhiva Istorică a României de B.P. Hașdeu, din Documentele Academiei Române și din Documentele Arhivei Statului, în care se vorbește despre „răscumpărarea capului“, despre „răscumpărarea din pedeapsa morții“, despre vinderea uni moșii „de și-a scos capul la vreme de nevoie“ și altele. Domnitorul, însă, de multe ori nu acorda iertarea când criminalul avea antecedente rele.

Istoricul Dimitrie Cantemir, fost și el domn al Moldovei, scria, într-un text despre divanul de judecată al Domnilor și boierilor, următoarele: „Chipurile și pedepsele sunt de multe feluri: pe tâlhari îi spânzură, pe prădătorii de biserici îi ard, boierilor care omoară pe cineva le taie capetele, iar pe țăranii care fac vreo ucidere de om, îi pun în țeapă, având moarte mai prelungită și mai cumplită. Și acest fel de greșeli prea rareori pot să aibă pedeapsa mai lină de către stăpânitori, fără numai atunci când se poate învoi ucigașul cu rudele celui ucis, împăcându-se de față înaintea Domului, zicând că ei îi iartă lui greșeala și nu cer că se răsplătească sânge pentru sânge sau moarte pentru moarte“. Cu toate acestea, chiar iertat fiind de rudele celui omorât, criminalul era la mâna domnitorului, care putea decide pedeapsa cu moartea sau trimiterea lui la ocnă.

Obiceiul de a se plăti cu bani uciderea unui om a ajuns și în dreptul nostru scris, însă numai ca un privilegiu pentru boieri, cari vor face „moarte de grabă“, și dacă ei vor fi oameni „de treabă ai țărei“. Pravilele precum cele ale lui Vasile Lupu sau ale lui Matei Basarab stau mărturie în acest sens.

Bogăția a avut trecere și în fața legii lui Caragea, din 1818. Conform acestei legi, bogatul, dacă omora la beție, scăpa de pedeapsa bătăii, răscumpărând cu bani omorul. Tot așa scapă și cel care omoară la mânie, însă numai în cazul când omorul îl săvârșea fără armă. Textul legii suna astfel: „Cine din beție va omorî, de va fi sărac, să se bată și să se osândească la surghiunire de trei ani; iar de va fi bogat, să rescumpere cu bani omorul dela rudele omorâtului și iarăși să se osândească la surghiunire asemenea. Care la mânie lovind va omorî, de va fi lovit cu armă, și tăind sau săgetând, sau împungând sau împușcând, va omorî, să se omoare, iar de nu va lovi cu armă și va omorî, să se pedepsească ca ucigașul din beție.“

Regulamentele organice „care au pus sfârșit în Principate lungului șir de prefaceri politicești și administrației celei schimbătoare, al cărei scop privia deadreptul împotriva obștei fericiri“, după cum a spus generalul Kisseleff, în cuvântarea ținută la 10 martie 1831 cu ocazia deschiderii Adunării extraordinare, nu au uitat nici ele de vinovații osândiți. „Domnul va putea să micșoreze pedeapsa vinovaților și încă a-i ierta la unele întâmplări. Pedepsele cu taerea mâinelor, precum și cazna, muncile, se strică și se desputernicează fără a se mai putea urma de acum înainte. Osânda confiscației avuturilor, ca una ce este împotriva pravilei și a obiceiurilor țării, nu se va mai putea uma niciodată. Iar art. 335 din Regulamentul Moldovei zicea: Schingiuirile (torturile) și toate silnicele mijloace pentru a sili pe învinovățitul la vreo mărturisire sunt oprite. Osândirea de slutire se oboară. Confiscarisirea de avere, fiind împotriva obiceiului și legii pământești, nici odinioară nu va putea a se înființa. Domnul va putea ușura pedeap-sa osândiților.“

Nedelcu mai scrie că, potrivit dipozițiilor din Regulamentul Temnițelor, șeful vornicii temnițelor supunea Domnului, prin Departamentul Dreptății, la Paște, la Crăciun, cu ocazia serbării zilei numelui Domnului și cu alte prilejuri similare, liste de arestați de prin ocne, temnițe, mănăstiri și închisori, spre ușurarea sau iertarea pedepsei. Domnul, pe temeiul art. 298 din Regulamentul Organic, poruncea, prin ofise către Departamentul Dreptății, să îndeplinească cele ce hotăra asupra unora dintre condamnați.

Despre obiceiul de a se acorda iertări de pedepse cu ocazia sărbătorilor de Paște, amintește și Grigore I. Dianu: „Cu secolul XIX începe o eră de sentimente mai umanitare. Domnitorii sunt mai îndurători către cei condamnați. Comutările, reducerile de pedepse și grațierile condamnaților se făceau cu ocaziunea sărbătorilor Paștelui și cu o anume solemnitate. Domnitorul, după un vechiu obiceiu, primea, în cea din urmă Duminecă a carnavalului, vizita boierilor, a Sfatului său și a Mitropolitului. Față de toți aceștia, după ce se făceau cuvenitele plecăciuni, «închinăciuni» și «heritiseli» pentru fericirea Domnitorului și a familiei sale, Mitropolitul zicea cu glas tare Tatăl Nostru, și când ajungea la pasagiul «și iartă nouă greșalele noastre, precum ertăm și noi greșalele greșiților noștri», logofătul dreptăței prezenta o listă Domnitorului rugându-l să comute și să reducă pedepsele condamnaților coprinși în ea, iară pe alții să-i grațieze. Logofătul dreptăței era însărcinat să aducă la îndeplinire, chiar în acea zi, actul de milostivire al Domnitorului pentru osândiți.“

Convenția de la Paris

Iertări și reduceri de pedepse se mai acordau și cu prilejul vizitelor pe care domnitorul le făcea temnițelor. Dreptul său de a ierta pe vinovații pedepsiți a fost prevăzut și în Convenția de la Paris, din 1/19 august 1858, prin art. 14: „Gospodarul guverna cu ajutorul Miniștrilor numiți de dânsul. Întărește și promulgă legile, poate refuza întărirea sa. Are dreptul la ertare și acela de a micșora pedepsele în pricini criminale, fără a putea interveni în administrația dreptăței.“

Obiceiurile din Regulament, în privința iertărilor de pedepse, s-au păstrat și în Convenția de la Paris, noua lege fundamentală a Principatelor Unite Române. Astfel, directorul penitenciarelor, coform art. 33 referitoare la îndatoririle sale, trimitea Domnului, regulat, la Paște, la Crăciun, la 24 Ianuarie și la Sf. Alexandru (ziua lui Cuza Vodă), liste de condamnați cu bune purtări, bătrâni și suferinzi. În afară de iertările și reducerile de pedepse acordate la zile mari și cu prilejul vizitelor temnițelor, Cuza făcea deseori iertări de pedepse, reduceri și comutări, după listele de hotărâri definitive date în privința condamnaților, care i se supuneau de către Ministerul Justiției în fiecare lună, precizează Nedelcu. Pe aceste rapoarte, Domnitorul scria porunca de urmat: „Sentințele vor avea a lor executare sau reducându-se loviturile la numărul de… sau reducându-se osânda închisorii, și anume lui… sau i se preschimbă osânda morței în aceea a închisorei la ocnă pe viață.“

Ultimul călău al Iașilor

Înștiințarea domnitorului legat de hotărârile de condam-nare definitive s-a continuat și după intrarea în vigoare, la
1 mai 1865, a Codului Penal și de Procedură Penală, dar pentru că cei condamnați la bătaie sub vechea legiuire nu mai puteau fi executați, noul Cod Penal desființând o asemenea pedeapsă, ministrul Justiției făcea raport pentru a fi iertați de la bătaie. Desigur, odată cu desființarea pedepsei cu bătaia, s-a desfiin-țat și serviciul de executor al sentințelor, ce exista în Iași, adică serviciul de gâde, îndeplinit timp de 30 de ani de Gavril Buzatu, ultimul călău al Iașilor. Procedura a durat însă atât de mult încât decizia de eliberare din funcție a bătrânului călău a fost luată abia de către Principele Carol I, după venirea sa în țară.

Cele mai citite

Analiză privind voturile nule la alegerile din 9 iunie

EFOR a analizat situația voturilor nule la alegerile din 9 iunie 2024. Numărul acestora a fost unul dintre cele mai mari raportate la numărul de...

Decrete semnate de Președintele României, Klaus Iohannis

Președintele României, Klaus Iohannis, a semnat vineri, 14 iunie 2024, următoarele decrete: Decret pentru promulgarea Legii privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe (PL-x 295/21.05.2024); Decret...

SUA şi Ucraina au încheiat un acord de apărare considerat un precursor al aderării la NATO

Preşedinţii american şi ucrainean, Joe Biden, respectiv Volodimir Zelenski au semnat joi un acord bilateral de apărare menit să întărească apărarea Ucrainei în faţa...
Ultima oră
Pe aceeași temă