Dana se recomandă a fi o cifră dintr-un raport de pe masa miniştrilor. Scrisoarea ei este adresată „persoanei care decide în fiecare zi asupra vieţii mele”. Vă invit să parcurgeţi câteva dintre epistolele pe care copiii României le adresează conducătorilor acestei ţări. Una îmi atrage în mod special atenţia, pentru că e semnată „adolescenta care va schimba lumea”.
Tabloul pe care îl zugrăveşte fata asta este al copilului dintr-un sat unde nu mai există şcoală, pentru că a fost desfiinţată din raţiuni care trec cu mult pe deasupra anonimilor. Ea însă nu e genul care să se lase învinsă. “Voi reuşi, pentru că sunt ambiţioasă, pentru că muncesc şi, cel mai important, pentru că merg la şcoală”. Apoi se adresează acelui om din jilţul puterii. “Şi tu ai mers la şocală. Şi ai mei. Nu însă şi vecina de peste drum, care la 16 ani s-a lăsat de şcoală. Bineînţeles că nu o cunoşti. Ea este o entitate fictivă într-un raport pe care l-ai citit cu ceva timp în urmă. Dar ea există. Ştii că ai decis asupra viitorului prietenilor mei când ai hotărât închiderea unor şcoli? Ştii că îmi influenţezi viaţa în fiecare zi printr-o simplă semnătură? Ştii câţi copii nu beneficiază de dreptul la educaţie? Destinele ratate le-a numărat cineva?”. Semnatara acestor rânduri este convinsă că România poate prospera numai cu oameni educaţi. “Cu un popor educat, o ţară poate trece peste orice piedici economice sau de altă natură“. La final, se recomandă „adolescenta care va schimba lumea”.
„Aş vrea să vă întreb cine sunteţi”
Rebecca vrea să ştie, la 13 ani, cine sunt conducătorii acestei ţări. Aşa, ca oameni, de asta se leagă curiozitatea adolescentei din Dolj. „Aş vrea să vă întreb cine sunteţi. Aţi fi fost cine sunteţi fără familia dumneavoastră?”. Tot ea continuă cu o invitaţie adresată conducătorilor. „Acum să încercăm să ne transpunem în pielea acelor copii care nu au cunoscut niciodată privirea caldă şi îmbrăţişarea mamei sau sfaturile tatălui. Vă imaginaţi cum ar fi fost să nu simţiţi sărutarea dulce a părinţilor sau să fiţi în locul acelor copii care privesc cu ochii înlăcrimaţi de la ferestrele orfelinatelor către copiii cu părinţi de mână? Ori în locul acelora care suspină într-un colţ, amintindu-şi de momentele frumoase petrecute cu cei dragi, plecaţi acum la muncă în străinătate, deşi ştiu că pentru ei a fost făcut acest sacrificiu”. Elena tratează aceeaşi temă. Vâlceanca vine cu o întrebare mai degrabă retorică, atunci când se referă la cum ar fi evoluat destinul celor care ne sunt azi preşedinţi, miniştri şi aşa mai departe, în cazul în care ar fi fost abandonaţi de familia lor. “Nu pot să îmi imaginez viaţa mea fără părinţi şi fraţi, care mă susţin, au încredere în mine şi mă iubesc. Cum ar fi fost ca părinţii să vă lase într-un centru de plasament sau pe stradă? Aţi mai fi fost acum, aici? Aţi mai fi avut aceleaşi aspiraţii?”.
“Dreptul de a creşte alături de părinţi nu mai este respectat”
Altă fată îşi povesteşte propriul destin, cel cu cheia de gât, în condiţiile în care părinţii ei au fost obligaţi să plece la muncă în alte ţări, să câştige pâinea pe care n-o mai pot obţine în propria lor ţară. “Ceea ce aş vrea să vă spun este faptul că în ţara noastră, România, dreptul de a creşte alături de părinţi nu mai este respectat, deoarece sunt foarte puţine locuri de muncă. De aceea, părinţii noştri sunt nevoiţi să plece în alte ţări. Eu fac parte dintr-un astfel de caz şi simt în fiecare zi, pe propria piele, durerea şi nevoia de a-mi strange în braţe părinţii, de a primi un sfat de la ei, de a plânge cu ei”.
„De unde vine această schimbare? Din noi!”
Claudia este o elevă de 16 ani din Vaslui şi nu pare deloc convinsă că cei de sus îşi mai amintesc de unde au plecat. “Cei care hotărăsc pentru viitorul României, deşi au plecat de jos, odată cu atingerea propriilor ţeluri au uitat de unde au plecat, au uitat că nu au fost mereu aşa cum sunt azi. Excesul de putere i-a orbit şi nu mai văd problemele ce apasă zi de zi asupra multor români”. Copila aceasta spune, în continuare, că părinţii ei au făcut tot posibilul să-i ofere cel mai important drept, potrivit vârstei sale, cel la educaţie. Dar, în acelaşi timp, vede cum alţi colegi din generaţia ei nu au aceeaşi şansă. “Mă doare să ştiu că unii copii nu au călcat niciodată pragul unei şcoli, nu au simţit niciodată emoţia din prima zi de şcoală, căldura oferită de colegi şi de profesori”. Puştoaica are totuşi speranţa unui viitor construit de români. „Auzim oameni care se plâng de ţara noastră, se plâng de traiul pe care îl duc. Cu toţii vor o schimbare. De unde vine această schimbare? Din noi!”
„Suntem mici, dar vrem să creştem în siguranţă”
Mihaela a văzut lumina zilei într-un sat din judeţul Vâlcea. Scrie despre lipsa cabinetelor medicale în mediul rural. „Ştiu că există programe şi un sistem naţional al sănătăţii, că beneficiem sau ar trebui să beneficiem de consult gratuit şi medicamente, dar uneori în satele din România acest lucru se întâmplă mai greu. Medicii sunt puţini şi dispensarele departe. Suntem mici, dar vrem să creştem în siguranţă, să fim sănătoşi, să ne bucurăm de ceea ce ne oferă copilăria”. Tema e tratată şi de Alexandru, din Ialomiţa, vorbind despre România, ţara despre care ştie că are cel mai mic buget pentru Sănătate din Uniunea Europeană. “Amalgamul de probleme din sistemul medical românesc are drept consecinţă slaba dezvoltare şi infrastructură. Ar trebui o mobilizare şi o conştientizare la nivel naţional a priorităţilor”.
Adultul în miniatură
Doctoriţa de la maternitatea unde s-a născut băiatul meu ne-a dat un sfat, înainte de-a ne lua copilul acasă. Şi azi ţin minte cuvintele acelea. Să îl tratăm pe cel mic ca un adult în miniatură. Pentru că are aceleaşi sentimente şi capacităţi de a filtra ce se întâmplă în jurul său, la fel ca orice om, indiferent de vârsta lui. La asta mă gândeam acum, parcurgând scrisorile pe care copiii din diverse colţuri ale României le-au adresat mai – marilor din ţara aceasta. Un exerciţiu de exprimare a ideilor, trăirilor, nemulţumirilor şi întrebărilor la care adolescenţii au fost invitaţi să participe, demersul fiind iniţiat de World Vision România, organizaţie care desfăşoară proiecte cu precădere în mediul rural, vizând în special bunăstarea celor mici. Observ din broşura în care sunt publicate aceste scrisori că, încă din 2012, au fost puse bazele unui Consiliu Consultativ al Copiilor, cu nu mai puţin de 40.000 de voci, în toată ţara.
Rămâne speranţa
Remarc, la final, un aspect pe care, cu siguranţă, şi alţii l-au observat până acum. Noile generaţii, de după 1990, nu mai vor să tacă, nu mai sunt dispuse să lase capul în pământ. Temele pe care copiii le tratează în scrisorile de faţă dovedesc acest lucru. Ei vorbesc, cu uimitoare maturitate, despre obstacole şi nedreptăţi. Să sperăm că adolescenţii de azi vor avea suficient curaj să rămână în ţară şi să repare toate problemele. Altfel, dacă şi ei pleacă unde văd cu ochii…
