Ovidiu Fogoroş nu e nici tânăr, nici bătrân. E ardelean din Craiova (da, se poate și așa ceva!), dar s-a aşezat în oraşul austriac St. Polten, pe traseul autostrăzii Viena – Salzburg. Face parte din generația decrețeilor.
A părăsit România după Mineriada din 13-15 iunie 1990, când i s-a părut că se prăbuşeşte cerul peste el. Era desenator tehnic – ce să faci tu, desenator tehnic, într-o țară ca Austria?! Dar s-a descurcat, pentru că e tipul de om care poate schimba lumea.
„Povestea mea începe așa: sunt ardelean, născut în orașul Victoria, județul Brașov, din părinți ardeleni care s-au mutat cu serviciul la Craiova când eu aveam un an. Am fost un elev bun, care a intrat primul la liceul „Nicolae Titulescu“ din Cra-iova, cu media 9,25. De facultate nu m-am apucat, pentru că banii în casă erau puțini, iar când am terminat liceul m-am angajat la Combinatul Chimic din Craiova.
Sunt cetățean român cu rezidența în Austria. La pensie mă văd într-o casă de vacanță, la Sâmbăta de Sus, în județul Brașov, unde am un teren. Vreau să stau în piscină și să văd Vârful Moldoveanu, din Făgăraș“.
Bunicul american
Înainte de a vorbi despre el, Ovidiu plonjează în trecutul neamului Fogoroș pentru a ne spune, pe scurt, povestea tragică a unui strămoș al său.
„Bunicul din partea tatălui, ardelean hotărât, a stat 27 de ani în America. Îl chema Ioanichie Fogoroș, dar acolo a devenit John Fogoros. Prin 1940 și-a vândut ferma și s-a întors acasă. A cumpărat terenuri, și-a făcut o situație. Nemții au vrut să-l aresteze, pentru că era cetățean american. N-au apucat însă, pentru că bunicul a făcut infarct și a murit. În urma lui a rămas o avere considerabilă, dar au venit comuniștii și au luat tot, iar reforma monetară – un act banditesc – a lăsat familia fără bani, în plină foamete. Au fost nevoiți s-o ia de la zero, într-o țară aflată sub ocupație sovietică“.
La vânătoare de teroriști
Peste ani, nepotul lui John Fogoros avea să ia arma în mână pentru a lupta „cu teroriștii“, deci, într-un fel, cu comunismul – așa credea el atunci. Acum știe că a fost o păcăleală istorică.
„Am crezut foarte mult în Revoluție, am și ieșit să-mi apăr combinatul de tero-riști. Eram desenator tehnic la Combinatul chimic din Craiova, unde lucrau 20.000 de oameni. Pe 22 decembrie 1989, dintr-un birou de 30-40 de proiectanți, ingineri, am ieșit în piață doar doi: eu și prietenul meu Marius. «Mergem?», m-a întrebat el. «Mergem», am zis. A doua zi, când ne-am întors la serviciu, am aflat că inginerul-șef ne trecuse în condică, își luase măsuri de siguranță în caz că nu se schimba nimic.
Din seara de 23 decembrie am păzit poarta combinatului. Eram patrule mixte, formate din militari în termen și civili. Aveam banderole pe mână, stăteam cu ochii pe teroriști. Un coleg avea două pistoale-mitralieră, unul mi l-a dat mie. El făcuse armata, eu nu. M-a învățat cum să-l folosesc. Mai trăsesem cu pușcă Geco, la PTAP – Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei –, nu era mare brânză. Noroc că n-a fost nevoie să tragem… După două-trei zile am predat arma, nefolosită“.
În toamnă a venit un prieten din Austria, el plecase în ianuarie ’90, nu și-a mai făcut iluzii. Ne-a luat în mașină pe mine și pe încă doi băieți. Eu aveam în buzunar 1.000 de lei. Ne-a dus până la granița dintre Ungaria și Austria. De acolo am luat-o pe jos, am trecut în Austria recurgând la câteva șmecherii, iar prietenul nostru ne-a așteptat dincolo de graniță. Ne-a dus la o pensiune unde mai erau niște români, la vreo 200 de kilometri sud de Viena. Așa a început aventura mea austriacă“.
Fuga peste graniță
Dezamăgirea a venit repede. În ianuarie 1990, Ovidiu Fogoroș a realizat că a fost o mare păcăleală: la putere se aflau tot comuniștii, un pic vopsiți.
„La alegerile din 20 mai am votat PNL și Radu Câmpeanu, dar ce folos… A venit și Mineriada din 13-15 iunie, parcă s-a prăbușit cerul pe mine. Aveam 23 de ani, eram anti-Iliescu, iar majoritatea colegilor ar fi făcut moarte de om pentru Ion Iliescu. O lichea, un securist musta-̆cios, mi-a spus: «Ce, bă, vreți să-l dați jos pe Iliescu? O să vă-mpuşcăm pe toți!». Mi-am dat seama că nu mai e de stat. Dar unde să pleci? Pe vremea aia nu te primea nimeni, erau vize peste tot“.
Și totuși… „În toamnă a venit un prieten din Austria, el plecase în ianuarie ’90, nu și-a mai făcut iluzii. Ne-a luat în mașină pe mine și pe încă doi băieți. Eu aveam în buzunar 1.000 de lei. Ne-a dus până la granița dintre Ungaria și Austria. De acolo am luat-o pe jos, am trecut în Austria recurgând la câteva șmecherii, iar prietenul nostru ne-a așteptat dincolo de graniță. Ne-a dus la o pensiune unde mai erau niște români, la vreo 200 de kilometri sud de Viena. Așa a început aventura mea austriacă“.
Salahor pe doi dolari, cu proteză la picior
„A doua zi am luat trenul spre Viena și ne-am predat în lagărul de la Traiskirchen, să cerem azil politic. Am dormit în săli mari, cu câte 30-40 de paturi suprapuse. După trei zile ne-au urcat în autobuze și ne-au trimis la o pensiune, la 250 de kilometri de Viena, spre granița cu Cehia. Acolo ne asigurau cazare, masă și 300 de șilingi pe lună (cam 20 de dolari). Țin minte prima masă: pește cu ananas. Mai făceam rost de bani muncind pe unde apucam. Proprietarul pensiunii ridica o nouă construcție, făcea renovări, așa că am lucrat ca salahor, pe 200 de șilingi (14 dolari) pe zi. Urcam găleți de mortar pe scări, până la etajul 2. În situația mea, era îngrozitor…“
Ovidiu avea o invaliditate majoră: la 16 ani, trenul i-a retezat piciorul drept de la gleznă. I-a fost pusă o proteză, de care știa numai el. Munca grea, în construcții, îl omora.
Dar n-a avut de ales. La pensiune mai veneau fermieri și căutau oameni pentru diverse munci. Eu știam germană, de aceea mă preferau pe mine. Am făcut de toate: tăiat lemne, săpat pământul, salahor în construcții… Primeam cam doi dolari pe oră“.
Ovidiu învățase germana în țară. La școală a avut-o ca limbă principală din clasa a II-a până într-a XII-a. În plus, părinții săi i-au plătit trei ani meditații. „Lasă că nu știi când ți-o prinde bine!“, îi ziceau. Și i-a prins.
„Adoptat“ de o familie de austrieci
După șapte luni de stat la pensiune, lui Ovidiu i-a venit răspunsul: azilul politic i-a fost refuzat. „Trebuia să părăsesc Austria. Singura șansă de a rămâne era să-mi găsesc de lucru. Era destul de complicat: un angajator trebuia să demonstreze că are nevoie de mine și că n-a găsit un austriac pentru munca respectivă. Am mers la o curățătorie chimică textilă, avea vreo 30 de angajați. Patronul și soția sa m-au luat la ei acasă, m-au tratat ca pe copilul lor. Le-am câștigat încrederea ajutându-i și după program. Aveau grădină, piscină… Am stat la ei patru ani, dar jobul l-am schimbat după doi ani și jumătate. Mă durea piciorul, căutam să scap de munca fizică. Am găsit de lucru la o videotecă, eram un fel de gestionar. Patronul era însă un escroc, nu prea plătea cum promitea. Cu ajutorul unui preot, am ajuns la Caritas, organizația de binefacere a Bisericii Catolice. În centrul Caritas de la Sankt Polten a lucrat 10 ani. Aveau nevoie de cineva care să știe și limba română, pentru că lucrau cu Caritas Oradea“.
Între timp, în 1992, Ovidiu dăduse o fugă în țară. S-a întors în Austria însurat. Copiii aveau să se nască în 1995 (Kevin) și 1999 (Tobias).
La pensie mă văd într-o casă de vacanță, la Sâmbăta de Sus, în județul Brașov, unde am un teren. Vreau să stau în piscină și să văd Vârful Moldoveanu, din Făgăraș.“
Patru ani de afaceri în România
„La sfârșitul anului 2004 am venit în România. Aveam ceva bani, voiam să deschid o afacere. Directorul de la Caritas, din Sankt Polten, mi-a dat concediu fără plată un an, spera să revin. Dar destinul meu era altul. Mi-am deschis o firmă de termopane, cu două showroom-uri în Filiași, apoi primul magazin Connex din Filiași… Aduceam blugi Lee din Austria, îi luam cu doi dolari perechea de la solduri și îi dădeam cadou la abonamentele Connex. Și cu ajutorul blugilor, numărul abonaților la telefonie mobile creștea spectaculos.
Intrasem într-o relație de afaceri cu un producător de termopane din Craiova, care între timp a devenit foarte mare. Am deschis două showroom-uri și la Timișoara.
În 2008 am vândut firma și m-am întors în Austria, nu mai puteam sta departe de soție și de cei doi copii. Mi-a fost clar că tot afaceri trebuie să fac. I-am zis partenerului meu din Craiova: «Ce-ar fi să vindem termopane românești în Austria?» Venise criza, oamenii căutau termopane mai ieftine, dar de bună calitate. Exact asta le ofeream noi. Am creat o rețea de distribuție, cu patru agenți și 50-60 de firme austriece care, prin mine, cumpără termopane românești. Am mai adus din România și garduri de fier forjat“.
Amintiri din 16 noiembrie 2014
„Pe 16 noiembrie 2014 am mers să votez la Viena, unde se aflau cele mai apropiate secții de votare, la 70 de kilometri de St. Polten. Nu mă simțeam bine în ziua aia, dar am urcat la volan. Mort, copt, trebuia să votez! Nu mai suportam partidul-stat. Ponta confiscase tot: primarii Opoziției, televiziunile, Arena Națională, fațadele blocurilor (pentru afişaj electoral), candidații din primul tur (Tări-ceanu, Vadim, Diaconescu, Meleşcanu), votul din diaspora (mare batjocură!). Atunci m-am gândit să renunț la cetățenia română. Dar am zis că sunt dator cu un ultim efort, votul din 16 noiembrie, chiar dacă nu credeam că Iohannis are vreo şansă. Era o chestiune de conştiință, atâta tot. Zero speranță. Chiar şi dacă ar fi câştigat Ponta, eu tot trebuia să votez. Peste ani, copiii mei m-ar fi întrebat: «Băi, tată, dar tu ce-ai făcut pentru ca România să nu ajungă în prăpastie? Ai fost la vot?» «Nu.» «De ce?» Şi aş fi tăcut ca prostul, nu aveam o explicație serioasă. Aşa că, hai la vot, Fogoroşule!
Am luat-o şi pe soția mea, Cornelia, care nu era interesată de politică. Am stat la coadă patru ore, de la 12 la 16, la secția de la ambasadă. Când am văzut coada aia, mi-a trecut prin cap să renunț. Dar m-am gândit iarăşi: ce-i voi spune copilului?“
În toamnă a venit un prieten din Austria, el plecase în ianuarie ’90, nu și-a mai făcut iluzii. Ne-a luat în mașină pe mine și pe încă doi băieți. Eu aveam în buzunar 1.000 de lei. Ne-a dus până la granița dintre Ungaria și Austria. De acolo am luat-o pe jos, am trecut în Austria recurgând la câteva șmecherii, iar prietenul nostru ne-a așteptat dincolo de graniță. Ne-a dus la o pensiune unde mai erau niște români, la vreo 200 de kilometri sud de Viena. Așa a început aventura mea austriacă“.
