Retoric se întreabă femeia asta – „dacă la 30 de ani nu avem curaj, atunci când?!” – după ce aduc în discuţie problema legată de cât de greu este azi să trăieşti dintr-un meşteşug tradiţional. Am descoperit doi tineri, Maria şi Daniel Stanciu, ea de 27, el de 32 de ani, prahoveni, care au muncit opt ani în Italia, apoi s-au întors pe meleagurile natale şi au creat o platformă cu ajutorul căreia 60 de doamne cu experienţă în arta ţesutului, din satele de pe Valea Prahovei, îşi vând iile pe care le creează. Asta, de un an şi jumătate încoace, că altfel nu mai făceau ele aşa ceva demult, dar Maria şi Daniel le-au convins să scoată din lăzile cu amintiri vechile modele, şi să le facă din nou să zboare.
Mă plimbam, zilele trecute, pe aleile înflorite ale Muzeului Satului din Bucureşti, la Târgul de Florii, şi aud de departe un zumzet cum nicăieri nu mai era. Hai acolo! Când, ce să vezi, în curtea unei case ţărăneşti era o adevărată expoziţie de cămăşi, care mai de care să-ţi ia prima ochii, cu frumuseţea şi gingăşia ei. Puse pe umeraşe sau aşezate pe câteva măsuţe. Soare, verdeaţă, iile noastre. Şi multe femei, adică cele care doreau să cumpere. Probau cămăşile, unele le puneau direct peste hainele de stradă, altele, cu ochi vigilent, urmăreau liniile cusăturilor, toate în cele din urmă încântate. Un freamăt cum nu am mai văzut decât în magazine, la cârnaţi şi tigăi. Dar mai văd şi pe cei doi tineri care deţin acest stand, îmbrăcaţi în port popular.
Clienţi cu expertiză
Abia apuc să-i întreb ceva, că sunt foarte prinşi în activitatea lor, ba să răspundă la curiozităţile clientelor, ba să aşeze cămăşile deja cumpărate în pungi din hârtie, inscripţionate cu numele magazinului, să mai dea şi cărţi de vizită pentru viitoare comenzi, în cazul celor care nu s-au hotărât încă să cumpere în acest moment. O doamnă cu experienţă de viaţă se apropie de mine şi îmi spune, doct, că aceste cămăşi sunt ţesute după o tehnică veche, adică pe dos, ca să se vadă faţa perfect. Şi îmi atrage atenţia asupra detaliilor, adică grosimea firului, alternanţa culorilor. Pleacă doamna apoi, mulţumită. După ce îşi luase şi ea o iie.
Doi prahoveni cu planuri mari
Când se mai domoleşte puţin aglomeraţia, trec la atac. Vreau să ştiu mai multe despre aceşti doi oameni, care îmi spun că sunt din judeţul Prahova, au făcut nunta cu un an şi jumătate în urmă, dar ei se cunosc de mult mai mult timp, au muncit opt ani în Italia. El, de pildă, a lucrat în domeniul certificării jucărriilor. Au strâns ban cu ban şi s-au întors în România pentru a pune în practică o idee pe care o au mai demult, legată de cămăşile tradiţionale. A fost, cum zic ei, un amestec între dorul de casă şi convingerea că meşteşugul acesta le poate oferi un viitor şi pe pământul unde au văzut lumina zilei. Totul a pornit însă de la faptul că în familiile din care se trag au descoperit, încă din copilărie, mame, mătuşi sau bunci care ştiau să ţeasă o iie, dar numai pentru propria lor folosinţă, când merg la biserică ori la marile sărbători de peste an.
Lista cu modele
Dar ce să mai spui că femeile acelea, accentuează Daniel, aveau nenumărate modele pe care să le aplici, cu dibăcie pe pânza albă ca laptele. Şi-mi dă ca exemplu nişte denumiri care îşi trag, cu siguranţă, seva din viaţa de zi cu zi a oamenilor, Bătrânelul, Roatele, Firtileul sau Spărtura, Merişorul, Multicolorul, Păienjenel, Floarea Reginei, Fasolica, Broscanul, Trecătoarea. Lista e mult mai lungă, desigur. Modelele acestea nu erau desenate pe hârtie, ci cusute, la scară mică, pe bucăţi de pânză. O pânză veche, îngălbenită de trecerea timpului. Maria scoate dintr-o pungă mai multe asemenea bucăţi şi mi le arată. Asta găseşti în casele oamenilor. Asemenea amintiri pe care străbunicii le-au cusut, ca să le ştie şi strănepoţii. Să nu se piardă această amprentă a generaţiilor, cu tot cu inventivitatea lor.
Asigurarea materiilor prime
Tinerii pe care abia i-am cunoscut ce şi-au spus, când au pornit în toată treaba asta, văzând că iia revine, acaparând tot mai mult până şi cotidianul orăşencelor, care nu se mai sfiesc să îmbrace asemenea cămăşi, hai mai întâi la mame, mătuşi, bunici, din famila noastră, să facă ele cămăşi tradiţionale după modele vechi. Şi uite aşa s-a dus vorba, de la mătuşă la vecină, de la un sat la altul. S-a creat până în prezent o reţea de 60 de femei din satele de pe Valea Prahovei. Autorii proiectului se ocupă de toate cele necesare pentru înfiinţarea unui magazin în Sinaia. Şi au făcut magazinul. Responsabilitatea lor e legată şi de promovarea pe reţelele de socializare a produselor finite. Daniel şi soţia lui au venit acum la Bucureşti. Este primul târg al meşterilor populari la care participă, spune bărbatul. Alături de ei, pe un scăunel, văd o mătuşă de-a lor, după cum se prezintă, una dintre femeile care ţes iile, Maria Oancea pe numele ei, încântată de ceea ce se întâmplă aici, cum zboară cămăşile acestea de pe umeraşe direct în pungile clientelor. Tinerii mai fac ceva important, zice ea, cumpără pânza pe care o dau către toate doamnele care ţes, la ele acasă, fiecare în satul ei. Se asigură astfel materia primă, nu numai pânza, tot ce e necesar.
Secretul din fiecare casă
Mătuşa zice că şi-a susţinut de la bun-început nepoţii în planul lor. Povesteşte cum au fost ei pe la fiecare femeie în parte, s-o convingă să lucreze. Nu e uşor, că fiecare le ştie pe ale lui, ba cu bătrâneţile, ba cu munca în gospodărie. Dar când ştii că îţi mai vin nişte bani din treaba asta, e ceva la care merită să te gândeşti cu atenţie. Munca nu e uşoară, zice noua mea interlocutoare, la o cămaşă lucrezi o lună. Sunt o serie întreagă de operaţiuni care se cer făcute. Pânza trebuie pregătită, aud de albit şi de călcat. Apoi ţesutul. Nimic la maşină, totul de mână, după cum ştie fiecare femeie să facă. După cum ştie, şi aici e ceva care duce spre secretul de familie. „Câte bordeie, atâtea obicee”, vorba aia. Te referi la un model generic, dar fiecare gospodină a moştenit de la mama şi bunica ei anumite elemente care duc spre unicitatea cămăşii făcută în casa respectivă.
Comenzi din toată lumea
Primele semne bune au început deja să apară, odată cu sporirea comenzilor, în special de la românii plecaţi în străinătate. Daniel îşi aminteşte de succesul pe care l-a avut când a dus iile prahovene tocmai în Italia. Au mai venit comenzi din America, din Dubai, din ţări europene. Ba mai mult, o româncă stabilită în Bahrain le-a cerut un costum popular. Doarea să se îmbrace tradiţional din cap până-n picioare, la un eveniment de familie. Văd acum cât de frumoasă este Maria, îmbrăcată în costum popular, şi îmi dau seama câtă dreptate avea conaţionala noastră de peste mări şi ţări să-şi dorească să se îmbrace în asemenea nestemate.
Ac, pânză şi mult curaj
Avem deja o zi dedicată iiei, pe 24 iunie, de Sânziene, ca un element de promovare a tradiţiei româneşti peste hotare. Toate bune şi frumoase, însă discutăm şi de un alt aspect, mai puţin plăcut, anume că nu există niciun fel de facilităţi pentru meşterii populari care, pe de-o parte, promovează cultura noastră de la sate, iar pe de altă parte încearcă să trăiască din produsele obţinute din munca lor. Prahovenii noştri sunt la început de drum, speră ca treaba să meargă bine, cu toate că au o acerbă concurenţă în importurile care imită iia românească. Când vezi că produsul făcut la maşină costă 150 de lei şi e prezentat ca „tradiţional”, iar rodul muncii tale, strict manual, are preţul de peste 400 de lei, dar chiar şi aşa cu greu acoperind minuţiosul efort, îţi trebuie mult curaj să mergi mai departe pe drumul tău. Constat totuşi că tinerii aceştia nu vor să se dea bătuţi cu una, cu două. Ba chiar au de gând să înfiinţeze o şcoală de ţesut, cu bani europeni. Chiar dacă ei nu se pricep la ţesut, pentru că viaţa i-a dus pe cu totul alte drumuri, măcar au crescut alături de aţă şi ac, văzând cât e de greu să înveţi aşa ceva. Daniel spune, în conculzie, că nu vrea să transmită generaţiilor viitoare doar bucăţile acelea de pânză, ca model al vremurilor de odinioară, ci meşteşugul dezvoltat în toată spelndoarea lui.
