Am vrut de mult să vizitez Coreea de Nord, pentru a regăsi o frântură dintr-o lume pierdută, o lume pe care o vedeam înrudită cu cea pe care am trăit-o cu toţii înainte de revoluţie şi care mi-ar fi putut permite o mai bună înţelegere a ambiţiilor megalomane ale lui Ceauşescu.
Se ştie că ideea nefastă, pentru noi şi în cele din urmă şi pentru el, a Tezelor din iulie 1971, de a pune capăt liberalismului cultural de care societatea românească se bucurase în anii imediat premergători şi de a impune realismul socialist ca bază a culturii, a fost un rezultat direct al vizitei făcute de dictator în China şi în Coreea de Nord şi al admiraţiei pentru filosofia „Juche“, de bazare a dezvoltării economice pe propriile resurse. Această autoimpusă autarhie a fost, în cele din urmă, şi cauza dezastrului economic al anilor ’70 şi a sfârşitului violent al lui Ceauşescu. În Coreea de Nord ea este însă doctrină de stat şi se bucură chiar şi de un impunător monument în centrul capitalei.
Născut în România și trăind acolo până la câteva luni după revoluție, am o destul de bună idee a vieții într-o țară comunistă, dar și simpatie pentru situația dificilă a celor care au neşansa să trăiască într-o societate în care democraţia este doar mimată. Am admirat întotdeauna faptul că oamenii se pot bucura de viaţă indiferent de greutăți și am plecat la drum în Coreea de Nord cu intenţia de a fotografia momente din ceea ce, în general, asociem cu viața „normală“, cotidiană – peisaje stradale, muncă, relaxare, râs, socializare, căsătorii etc. – şi de a realiza un eseu fotografic ce ar putea arăta o latură umană a acestei societăţi închise, fie şi în limitele impuse de regimul strict nord-coreean.
Am realizat astfel de eseuri în mai multe țări și la una dintre ele, Iran, m-am întors iarăși și iarăși, cucerit de ospitalitatea uimitoare a poporului iranian. Am sperat că prin explicarea motivelor mele mi s-ar permite mai multă libertate, mai ales că am declarat de la bun început că sunt fotograf și că nu sunt dispus să cumpăr o excursie dacă nu mi se dă voie să fotografiez mai mult decât turistul mediu. Am sperat, de asemenea, că puterile mele argumentative și invocarea interesului meu real față de fotografia de calitate ar putea convinge gazdele mele să-mi permită să surprind și clipe de viață autentică, spre deosebire de vizitele aranjate, ceremonioase, nu mult deosebite de cele pe care le fac demnitarii locali.
La urma urmei, secția lor de propagandă externă ar trebui să fie suficient de inteligentă să-și imagineze că nimeni nu este interesat să vadă constant statuile de bronz ale liderilor nord-coreeni sau piețele uriașe, goale, de la Phenian.
Călătoria ar fi fost, de asemenea, o descindere în propriul trecut, o încercare de a reconsidera atmosfera din anii mei de tinerețe, prin ochii cuiva trăit de-acum 25 de ani în Occident.
Desigur, eram conștient de faptul că au existat diferențe între țările socialiste, dar mă așteptam să recunosc multe dintre caracteristicile socialismului românesc, în ciuda unei întârzieri temporale de mai bine de un sfert de secol.
Cum să fotografiezi o nuntă
Și cât de mult m-am înșelat! Gradul de control la care este supus turistul individual este greu de imaginat. Chiar cererile cele mai inofensive au fost chestionate și, în cele mai multe cazuri, respinse. Am încercat să-i conving pe ghizi că vreau doar să dau societății nord-coreene o față umană, însă libertatea lor de acțiune (dictată în mod cert de serviciile secrete) s-a dovedit extrem de limitată. De exemplu, când am menționat că aș dori să fotografiez pescari amatori de-a lungul unui râu, comentând că o asemenea fotografie ar arăta doar oameni relaxându-se în timpul lor liber, poate chiar mai liberi decât omologii lor occidentali (da, am exagerat aici un pic), deoarece în Occident ar fi avut nevoie de un permis de pescuit, am fost ignorat total. Mai târziu, în timp ce vizionam un documentar al lui Adelin Petrișor despre Coreea de Nord, am văzut cum ghidul nord-coreean îi explica cum că pescuitul ar putea fi interpretat ca un semn al lipsei de alimente.
Mi s-a refuzat o simplă plimbare prin centrul Phenianului (nici n-am îndrăznit să cer să fiu dus într-o suburbie muncitorească), deși nu mi-am dorit altceva decât să fotografiez copii jucându-se. În Wonsan, la doar câteva sute de metri de restaurantul în care urma să mâncăm, am văzut un cuplu matrimonial ieșind dintr-un parc pe o vreme superbă. A trebuit să trecem pe lângă ei, să parcăm în fața restaurantului fără a ne putea întoarce înapoi, cu motivația: „Știu un loc la Phenian unde sunt întotdeauna nunți. Puteți să fotografiați când vom ajunge acolo“. Văzând însă o femeie purtând un tort decorat pentru nuntă, am traversat strada în goană și am încercat să fotografiez. Ghinion! Obosită, femeia a lăsat jos tortul pentru o clipă. Am așteptat să-l ridice și să o fotografiez purtându-l, dar ghidul, care mă ajunsese din urmă, mi-a explicat că femeia nu vrea în ruptul capului să apară în fotografie, nici măcar de la spate.
De fiecare dată când mi s-a permis să ies din mașină a fost nevoie de mai puțin de un minut pentru ca în special cel de-al doilea ghid – o tânără și, de altfel, foarte şarmantă nord-coreeană – să mă grăbească și să mă îndemne să terminăm fiindcă altfel întârziem programul.
Am realizat, de asemenea, că uneori problema nu a fost neapărat că am fotografiat, dar că o făceam în aer liber și nu din spatele ferestrelor mașinii. În acest sens, după câteva zile am înțeles strictețea ghidului, deoarece, odată, când mi s-a permis să ies din mașină pentru a fotografia țărani cultivând orez pe un câmp, un militar s-a apropiat de vehicul, l-a chestionat pe ghid cu privire la activitatea noastră și apoi și-a notat numărul de înmatriculare al mașinii, numele ghidului și datele agenției de voiaj organizatoare.
„Rapsodia Română“ şi Kim Jong-Il
Călătoria a avut însă și o latură… românească! Anunțându-l pe unul dintre bunii mei prieteni de la München, Cornel Ionescu, cunoscutul muzician și poli-instrumentist, că voi pleca în Coreea de Nord, acesta, vădit excitat, mi-a trimis imediat un e-mail al unei admiratoare care îl informa că într-un fel de bibliotecă muzicală din Phenian se află piese favorite ale lui Kim Jong-Il, printre care și „Rapsodia Română“ a lui Enescu, în interpretarea lui Cornel Ionescu la muzicuță în loc de vioară. I-am spus ghidului povestea și, deși mi-a mărturisit că nimeni nu făcuse până atunci o cerere atât de bizară, cum nu era vorba de nimic susceptibil de a fi politizat, vizita s-a aprobat. N-a durat mai mult de 5 minute, cu tot cu traducerea doleanței mele și căutarea respectivă în baza de date a institutului, și dintr-o dată am văzut pe ecran „Rumanian Rhapsody“ – Georges Enesco, în timp ce din căști se revărsau acordurile muzicuței lui Cornel Ionescu.
Pe de altă parte, trebuie recunoscut că programul zilnic a fost deosebit de încărcat și că agenția coreeană de turism care a organizat vizita a făcut un plan extrem de plin și respectat la minut, ultimele zile având chiar 5-6 obiective pe zi.
Coasta de est, în special Kumgangsan, Munții de Diamant, pe care mi-i aminteam, de altfel, dintr-un documentar prezentat la cinema în anii copilăriei, e superbă, cu cețuri care acoperă văile împădurite și se întind uneori până spre vârfurile munților. Agricultura pare a fi foarte extensivă, în sensul că orice metru pătrat de pământ cultivabil e exploatat, însă suferă de o lipsă aproape totală de mașini agricole. Satele, „sistematizate“, nu dau aparența de bogăție, dar în nici un caz nu arată mai rău decât unele sate văzute în Asia, să zicem în Filipine. Lucru pe care dacă l-ar ști autoritățile nord-coreene poate că n-ar mai încerca să poarte turiștii numai prin CAP-urile fruntașe, unde toți vizitează aceeași casă-model.
Atmosfera generală este însă de teamă generalizată și de respingere a contactului cu turiștii. Oamenii se tem să apară în fotografii, fiindcă li se spune că pozele pot fi utilizate ca propagandă anti-regim, și rar se întâmplă să vezi un zâmbet pe fața unui localnic. În cazul meu, a durat patru zile până să fiu strigat de niște pionieri: „Hello! What is your name?“ și să mi se zâmbească larg. Cât de diferit față de atitudinea pe care am întâlnit-o întotdeauna în China și în general în Asia!
Televizoarele din camerele pentru străini au câteva canale chinezești, unul rusesc și Al-Jazeera, în timp ce nord-coreenii se pot bucura de un singur canal oficial, pe care l-am vizionat din când în când în foaierul hotelului. Multă propagandă și vizite de lucru…
Propaganda şi războiul civil
Apropo de propagandă, versiunea nord-coreeană a războiului civil din 1950-1953 are ca punct de plecare un presupus atac al armatei americane, iar ghizii de la cele două muzee vizitate nu au suflat nici o vorbă despre participarea armatei chineze, soldată cu un număr de morți estimat la 900.000. Un regret personal e că nu s-a permis fotografierea în interiorul muzeului dedicat războiului Coreii din Phenian, sala principală fiind o impresionantă mostră de realism socialist arhitectonic.
Dacă cineva acceptă că totul poate fi politizat și utilizat în propagandă, s-ar putea spune că poate m-am bucurat de un pic de libertate. Dacă această libertate a fost, în cuvintele ghidului principal, „cea mai extinsă de care s-a bucurat un turist vreodată“, atunci sper că ceilalți turiști nu au fost fotografi și nu au dorit altceva decât să vadă peisajul.
O veche zicală spune: „Camera nu minte“. În cazul Coreii de Nord e imposibil să nu fii supus unei manipulări masive. Imaginile oricărui fotograf care a documentat Coreea de Nord, chiar dacă poartă automat amprenta stilului propriu, sunt în cea mai mare măsură o operă de propagandă departe de realitate, fie ea trunchiată și trecută prin filtrul propriu, și variațiunea pe care ar trebui s-o prezinte un eseu fotografic despre o țară. Proporția de momente spontane față de cele regizate de către gazde e infimă și fiecare fotograf ar trebui să aibă decența să o recunoască.
Pentru a rezuma lucrurile, pentru mine, care am venit în Coreea de Nord cu dorința reală de a realiza pur și simplu fotografie de calitate, experiența a fost un adevărat exercițiu de masochism.
