Satul Făgetu din comuna Plopiș păstrează ultima comunitate slovacă importantă din județul Sălaj. Izolarea și sărăcia i-au ajutat să își mențină identitatea.
Una dintre cele mai importante comunități de slovaci din România trăiește în satul Făgetu, comuna Plopiș. Aproximativ 700 de persoane viețuiesc într-un sat de munte, izolat din cauza drumurilor proaste și a nepăsării autorităților. În Făgetu, curentul electric a fost introdus abia după căderea comunismului, însă viața localnicilor nu s-a schimbat prea mult de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când strămoșii lor au fost aduși din regiunea Orava de către împărăteasa Maria Tereza, pentru a defrișa codrii Transilvaniei. Împărăteasa a luat decizia de a muta în această zonă un important număr de slovaci, după ce regiunea lor natală s-a confruntat cu o foamete cumplită, generată de o secetă cum rar a consemnat istoria.
Trei valuri de colonizare
Slovacii aduși de Maria Tereza în zona Făgetu, dar și în satele bihorene din jur, precum Aușeu, Șinteu sau Sîg, au făcut parte din cel de-al doilea val de coloniști din Slovacia așezați de împărații romano-germani pe actualul teritoriu al României. În total, au existat trei valuri, iar coloniștii slovaci sunt diferențiați între ei prin religie. Primul val, format din slovaci de religie lutherană, a fost adus în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, după ce armatele austriece au eliberat teritoriul Banatului de sub stăpânire otomană. În fostul Pașalâc de Timișoara, depopulat de proasta administrare a pașalelor otomane, precum și de desele războaie, austriecii au adus șvabi, slovaci, cehi, dar și alte populații creștine, pentru a repopula satele și orașele abandonate de musulmanii care s-au retras la sud de Dunăre. Din acest prim val de coloniști, cea mai importantă comunitate a rămas cea din orașul arădean Nădlac, acolo unde aproximativ jumătate din populația orașului este reprezentată de urmașii coloniștilor de odinioară.
Cel de-al doilea val de slovaci, de confesiune romano-catolică, a fost adus de Maria Tereza și așezat în codrii Sălajului și în Bihor. Iar cel de-al treilea val de slovaci, de religie greco-catolică, veniți de la nord de Nyiregyhaza, a ajuns în Transilvania la începutul secolului al XIX-lea. În prezent, comunitatea slovacă din România mai numără aproximativ 17.000 de persoane. Este vorba de oameni muncitori și mândri de tradițiile lor, care au înfruntat pe rând greutățile colonizării, cele două războaie mondiale și persecuția comunistă. Slovacii din satul Făgetu sunt un bun exemplu al dârzeniei celor care au venit să contribuie la ridicarea economică a Transilvaniei.
Sărăcie extremă
Documentele vremii arată că slovacii au venit în Făgetu din regiunea Orava, mânați de sărăcie extremă. Cei mai bogați dintre ei au venit cu căruțele. Alții au venit pe jos, încărcați cu puținele bunuri pe care au reușit să și le transporte, precum și cu copiii care au fost aduși în brațe sau în spate de părinții lor, porniți în această epopee, care poate fi asemănată cu cea a cuceririi Vestului Sălbatic din Statele Unite ale Americii. Ajunși în Transilvania, ei au primit în proprietate de la împărăteasa Maria Tereza locurile pe care puteau să se desțelenească. Doar cu securi și cu sape pentru rădăcini, slovacii au început lupta cu muntele și cu codrul, pe care urmașii lor o continuă și azi, la mai mult de 200 de ani de la porunca împărătească.
Mai întâi, slovacii și-au construit locuințe mici, doar cu câte o cameră. În dialectul slovac din Făgetu, această perioadă de pionierat a lăsat urme. O cercetare filologică realizată în perioada interbelică, republicată fragmentar în Caiete Silvane, arată că în acest dialect, locuința nu este desemnată ca în slovaca clasică cu termenul de dom, adică de casă, ci cu termenul de izba, adică cu cel de cameră. Treptat, însă, comunitatea slovacă s-a consolidat și a învins greutățile începutului. Locuințele de lemn, construite în jurul izvoarelor, au devenit tot mai numeroase, iar satul lor a început să fie înzestrat cu cele necesare pentru un trai civilizat, la standardele secolului XIX. Astfel, a fost înființată o școală comunală, cu predare în limba maghiară, apoi o parohie, iar Episcopia Romano-Catolică a construit o biserică cu hramul Sfântului Ștefan, Regele Ungariei. În epocă, a existat o controversă aprinsă, pentru că unii și-au exprimat părerea că toate acestea ar fi urmărit maghiarizarea slovacilor. Cei din Făgetu, izolați de lume, și-au conservat și și-au întărit identitatea.
Au plecat peste Oceanul Atlantic
Comunitatea slovacă a fost afectată, la fel ca și restul Europei, de urgia primului război mondial. Mulți dintre tinerii din sat, recrutați în armata împărătească și trimiși pe fronturile din Galiția sau din nordul Italiei, nu s-au mai întors niciodată. După Unirea Transilvaniei cu România, pentru slovacii din Făgetu, perioadele de prosperitate au alternat cu cele de greutăți de nedescris. În toiul crizei economice din perioada 1929-1933, mulți dintre slovacii ardeleni au decis să emigreze peste Oceanul Atlantic, în Brazilia, țară care le promitea un trai mult mai bun decât cel din cătunele lor, denumite în dialectul local huta. Documentele vremii arată durerea sfâșietoare cu care slovacii s-au rupt de locurile desțelenite cu atâta trudă de către înaintașii lor.
”Înainte de a pleca din sat, ultimul drum îl făceau la biserică. Acolo, oamenii plângeau de ți se rupea inima. Pentru mulți dintre ei, era ultima dată când își vedeau satul în care văzuseră lumina zilei. Era pentru ultima dată când își vedeau mama, când își luau rămas-bun pentru totdeauna de la tată, de la frați și surori. Erau scene sfâșietoare. Mulți au pus să li se tragă clopotele ca pentru morți. Oamenii plecau cu vaporul peste Ocean, iar ei știau că dacă vor muri pe navă, nu vor avea parte de o înmormântare creștinească. Cei mai mulți dintre slovacii plecați din Transilvania au găsit în Brazilia un trai și mai greu decât cel din satele lor natale. Unii ar fi vrut să se întoarcă, însă nu au mai avut bani”, rezumă, în câteva fraze, profesorul de istorie Iancu Marchiș tragedia acestei comunități. Mii de slovaci au trecut prin această tragedie. Cei rămași au trebuit să înfrunte ororile celui de-al doilea război mondial, iar după încheierea lui, alți slovaci au fost din nou dezrădăcinați.
Slovacii din Transilvania, colonizați în Regiunea Sudetă
În perioada 1946-1947, ca urmare a unui acord între guvernele comuniste din România și din Cehoslovacia, peste 20.000 de slovaci au părăsit Transilvania. Ei au fost colonizați din nou, însă nu în țara strămoșilor lor, ci în vestul Cehiei, ca un soi de străjeri ai granițelor cu Germania și cu Austria. Slovacii aduși din Transilvania au fost trimiși în fosta Regiune Sudetă. Este vorba de un teritoriu care, până la finalul celui de-al doilea război mondial, a fost locuit de o majoritate germană. De fapt, germanii din Regiunea Sudetă au reprezentat pretextul folosit de Adolf Hitler ca să justifice agresiunea la adresa Cehoslovaciei, iar mulți dintre germanii sudeți au fost nazificați masiv.
Unii dintre acești germani au participat la persecutarea cehilor cu o asemenea duritate, încât, la finalul ostilităților, autoritățile cehoslovace au decis expulzarea lor peste frontieră. În locul lor au fost aduși slovaci care proveneau în egală măsură din Transilvania, din Banat, dar și din regiunile de răsărit ale Slovaciei, care au fost înglobate cu forța de către Iosif Stalin în Republica Socialistă Sovietică Ucraineană. În România au rămas mai puțini slovaci decât cei care au plecat în Cehoslovacia.
O nouă șansă
În perioada comunistă, autoritățile au arătat un dezinteres aproape total pentru păstrarea identității slovacilor. Însă, după anul 1989, această comunitate a regăsit un nou suflu. A fost creată o organizație cultural-politică, Uniunea Democrată a Slovacilor și Cehilor din România, care a reușit să trimită un deputat în Parlamentul României. În prezent, reprezentantul slovacilor este Adrian-Miroslav Merka. Apoi, a fost reînființat protopopiatul slovac în cadrul Eparhiei Lutherane din Cluj, iar pentru comunitatea romano-catolică au fost revitalizate parohiile. În satul Făgetu a fost înființată o mănăstire cu călugărițe slovace și cu sprijinul financiar al catolicilor elvețieni. Inițiativa îi aparține parohului local, Martin Rolnik. De asemenea, a crescut interesul pentru studiile oferite de liceul slovac din Nădlac, iar în Salonta a fost înființat un consulat onorific al Slovaciei. Însă aceste schimbări în bine nu sunt resimțite așa cum ar trebui de cei aproximativ 3.000 de slovaci care trăiesc la limita dintre județele Bihor și Sălaj.
Acum, ei beneficiază de curent electric, telefonie mobilă și Internet, însă starea catastrofală a drumului care leagă Făgetu de comuna Plopiș a împiedicat dezvoltarea turismului. Și asta deși casele tradiționale ale slovacilor ar putea reprezenta obiective turistice interesante, iar în zonă ar putea fi amenajată o pârtie de schi, așa cum doreau unii dintre localnici. În lipsa unor perspective decente, mulți dintre slovacii din Făgetu pleacă la muncă în Occident, dar și în Slovacia, iar satul pare sortit depopulării, dacă autoritățile vor întârzia să arate acestei comunități interesul și respectul pe care le merită.