Ne place să credem despre noi înşine că suntem fiinţe raţionale. Ne protejăm de pericole, ne cântărim opţiunile cu grijă şi ne punem o umbrelă în bagaje „în caz că”. Dar atât cercetările neurologice, cât şi ştiinţele sociale sugerează că suntem mai degrabă optimişti decât realişti, scrie cercetătoarea Tali Sharot.
Credinţa că viitorul nostru va fi mult mai bun decât trecutul sau prezentul este cunoscută drept „înclinaţie spre optimism‘‘ şi se manifestă la toate rasele, în toate regiunile şi în toate categoriile socioeconomice şi la toate vârstele. Copiii sunt optimişti incurabili aşa cum arată jocurile de tip „ce vrei să fii când te faci mare‘‘, dar la fel şi adulţii. Un studiu din 2005, bunăoară, arată că persoanele de peste 60 de ani sunt la fel de înclinate ca acelea de peste 25 de ani să vadă jumătatea plină a paharului.
În general, oamenii îşi subestimează în mod grav şansele de a divorţa, de a-şi pierde slujba sau de a fi diagnosticat cu cancer, se aşteaptă în mod sincer ca fiii şi fiicele lor să fie extraordinar de dăruiţi, se privesc pe ei înşişi ca fiind mai realizaţi decât cei asemeni lor şi supraevaluează durata vieţii uneori cu 20 de ani sau mai mult.
Asimilând oroarea 9/11
Cine crede că o avalanşă de veşti proaste – conflicte violente, şomaj ridicat, tornade, inundaţii şi toate ameninţările şi eşecurile care însoţesc viaţa oamenilor – erodează în vreun fel optimismul se înşeală. Colectiv, s-ar putea să avem momente de pesimism crescut – sondajele înregistrează în mod constant o majoritate care crede că ţara merge într-o direcţie greşită, sau că liderii politici pot îmbunătăţi viaţa oamenilor -, dar când vine vorba de viaţa privată, de viitorul propriu, oamenii se arată incredibil de optimişti.
Un sondaj din 2007 arată că, dacă 70% din subiecţi erau convinşi că o duc mai rău decât părinţii lor, 76% erau optimişti în legătură cu viitorul lor şi al familiilor lor. De altfel, circumstanţele în care Tali Sharot a descoperit înclinaţia spre optimism a creierului au legătură cu un eveniment deopotrivă înfricoşător şi descurajant: atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001.
Sharot a descoperit că la numai 11 luni de la 9/11 numai 63% din subiecţi au oferit aceeaşi versiune a evenimentelor pe care o relataseră în zilele imediat următoare atacurilor. Această constatare a condus-o spre ipoteza că unul dintre motivele pentru care amintirile sunt susceptibile să conţină inexactităţi este că sistemul neural responsabil cu amintirea unor episoade ale vieţii noastre este posibil să nu fi evoluat numai spre a servi funcţiei de memorizare.
Mai curând, funcţia principală a sistemului de memorie ar putea să fie aceea de a imagina viitorul. Sistemul nu este proiectat pentru a reda în mod perfect evenimentele trecutului, ci pentru a construi în chip flexibil scenarii ale viitorului pentru a ne permite să ne pregătim pentru ceea ce ne aşteaptă în viitor. De aceea, mintea noastră şterge anumite detalii ale amintirilor noastre şi le înlocuieşte cu alteleşi ne permite astfel să fim optimişti asupra viitorului.
Călătoria mentală în timp
Pentru a putea însă gândi pozitiv despre perspectivele noastre, trebuie să fim capabili să ne imaginăm pe noi înşine în viitor, cu alte cuvinte, trebuie să fim capabili să călătorim mental în timp şi spaţiu. Această abilitate este esenţială pentru supravieţuire. Fără ea nu am putea face planuri de viitor, nu am putea face de exemplu rezerve de resurse şi hrană, nu am putea avea o viziune asupra bunăstării noastre viitoare şi probabil nu am face copii. Această capacitate de vedea în viitor vine însă cu un preţ teribil: conştiinţa morţii.
Izvorul optimismului: conştiinţa morţii
Sharot citează opinia unui biolog de la UCLA potrivit căruia singură conştiinţa propriei mortalităţi ar fi fost suficientă pentru a opri definitiv evoluţia umanităţii. Sentimentul inutilităţii şi inevitabilitatea morţii proprii ar fi oprit orice acţiune de conservare şi lupta pentru supravieţuire. Singurul mod prin care călătoria mentală conştientă în timp să poată depăşi acest zid în faţa evoluţiei este dacă este însoţită de un optimism iraţional. Conştiinţa morţii trebuia să meargă alături de abilitatea de a ne imagina în permanenţă un viitor luminos. Optimismul este aşadar, absolut indispensabil, supravieţuirii omului ca specie. Reversul este vizibil în cazurile de depresie gravă în care pacienţii nu mai sunt capabili să vadă nici un fel de rost viitorului. Un om perfect logic şi raţional poate fi descris ca un om suferind de o permanentă depresie uşoară.
Când creierul ne joacă feste
Problema cu înclinaţia către optimism este că e perfect iraţională şi este responsabilă de erori grave de judecată şi calcule eronate care să ducă la rezultate dezastruoase. Din prea mult optimism, unii nu îşi fac niciodată analizele, alţii nu economisesc; unii nu îşi fac niciodată asigurare, alţii îşi ipotechează casa şi investesc în afaceri proaste; unii nu se dau niciodată cu cremă protectoare pe plajă, iar alţii pariază toată averea la pocher.
În general, afirmă Sharot, optimiştii trăiesc mai mult şi mai bine, dar trebuie să găsească un echilibru între tendinţele iraţionale şi raţiune. Să înceapă ziua convinşi că soarele va răsări, dar să îşi ia umbrela cu ei.
