În 1990 nu am ratat nici un miting. Totul pentru democratizarea țării! Credeam cu patos, cum aș vrea și acum să cred în ceva. Împreună cu grupul meu de prieteni distribuiam formulare de adeziuni pentru înființarea Alianței Civice, bătute la mașină de prietena noastră Mirela S.
Mergeam prin piețe agroalimentare pentru a-i convinge pe oamenii simpli că nu trebuie să le permitem securiștilor și lui Ion Iliescu, lider comunist, să ne conducă; să îi convingem că FSN, care s-a cocoțat pe structura teritorială a PCR, nu trebuie lăsat să participe la primele alegeri libere din 20 mai 1990. Militam pentru „Proclamația de la Timișoara“ (legea lustrației, care nu s-a aplicat niciodată în România).
Unii susțineau demersul nostru, alții ne scuipau sau chiar ne loveau. De ce nu am abandonat, deși au fost momente în care deznădejdea aproape că anihila entuziasmul?
Motivele sunt experiențele, unele chiar mistice, trăite în 21 decembrie 1989 și în zilele care au urmat până în seara de 31 decembrie 1989, când a fost înmormântat un apropiat – participant la mitingul de protest în prima zi a revoltelor din București. Mă simt obligată să le descriu.
„Dă-ne, Doamne, măcar o zi, să vedem cum e fără Ceaușescu!“
Asta era rugămintea noastră către Divinitate în seara zilei de 21 decembrie 1989, în jurul orei 17.30, în Piata Universității. Când spuneam această simplă rugăciune, eram cu prietena mea Maria M., la început în fața Sălii Dalles, unde un tânăr scria pe geam „Jos cizmarul!“ . Era de la Arhitectură, după cum ne-a spus. Apoi, am repetat rugăciunea ghemuite lângă zidul Facultății de Geografie, din care ne cădeau în cap bucăți din zid, desprinse de gloanțe.
„Mi-am promis să nu am odihnă până nu-i dezvălui pe ucigași“
Dumnezeu ne-a dăruit zile. Unora dintre cunoștințele noastre, nu. Când am aruncat pumnul de țărână peste ultimul sicriu mi-am promis să nu am odihnă până nu-i dezvălui pe ucigași.
Așa a început calvarul meu pe drumul presei. În anii ’90, la „Dreptatea” și apoi la „Cotidianul”, din 1998, până în 2005, la „Evenimentul zilei”, iar din 2006 la „România liberă“. De ce calvar și nu bucurie? Nu știu. Poate pentru că nu ne-am găsit calea nici acum, după 25 de ani.
Obsesia mea: securiștii, cei pe care eu i-am văzut în seara de 21 decembrie 1989 că au tras în protestatari.
De unde am știut că sunt securiști? Pentru că unul dintre vecinii mei era printre ei și abia în 21 decembrie 1989 am aflat că e ofițer de Securitate. Omul a trecut pe lângă mine pe la ora 13.00 și mi-a șoptit: „Du-te acasă, va fi sânge!“.
Crezând că vorbesc cu vecinul meu, inginerul, i-am răspuns „Acum e momentul să scăpăm! Vino și tu cu noi!“.
El mi-a arătat cu privirea spre un grup de indivizi în civil, cu alură de sportivi, cărora li s-a alăturat.
Pe unul dintre ei, îmbrăcat într-un trenci crem (era o seară foarte caldă de decembrie), l-am revăzut ulterior în mijlocul Pieței Univesității, trăgând cu pistolul din buzunarul trenciului.
La miezul nopții, după al doilea tir de mitraliere care au secerat vieți în Piața Universității, l-am revăzut pe vecinul meu în grupul de securiști: îi băteau pe cei care se predau. Îi împușcau cu pistolul pe cei care fugeau.
Pe cei împușcați, îi aruncau unii peste alții într-o dubiță din dreptul Casei Centrale a Armatei. Ca pe niște saci de cartofi.
L-am căutat după Revoluție după numele pe care îl știam. Nu era nume real… L-am reîntâlnit întâmplător, prin ianuarie 1990. Era cu privirea pierdută, haine murdare, jerpelite… Atunci mi-a confirmat că a fost ofițer de Securitate. Nu a vrut să-mi spună numele real.
Metoda camarilei lui Iliescu, în vreme de „război“: Ucide pentru putere!
Acum se spune că doar Armata a tras. Se scriu cărți despre cât de inofensivă a fost Securitatea, în frunte cu Iulian Vlad, că dacă Securitatea ar fi fost de partea lui Ceaușescu, ar fi murit sute de mii de oameni, ar fi fost masacru. E o minciună sfruntată (bazată pe o firimitură de adevăr). Se mistifică istoria. Adevărul este că securiștii, lași și pragmatici, când au observat că Ceaușescu nu poate fi salvat, după încercarea din noaptea de 22 spre 23 decembrie 1989 soldată cu masacrul de la Otopeni, au întors armele. Toți securiștii au intrat în serviciul lui Iliescu.
Și au făcut ce știau ei mai bine pentru a-l urca pe tron: prin diversiune, au dezlănțuit ura muncitorilor, a minerilor împotriva intelectualilor, sloganul fiind „Noi muncim, nu gândim!“; „Moarte intelectualilor!“. Arma prin care au făcut diversiunea: televiziunea publică, atunci, singurul post de televiziune.
Pentru a-i antrena pe cei ușor de manipulat, au folosit grupuri special pregătite pentru astfel de desfășurări. Și ca să existe și „legitimitatea revoluționară“, în fruntea acestor grupuri s-a aflat mereu Dan Iosif, supranumit „simbolul Pieței Universității din 21 decembrie 1989“.
Dan Iosif, supermanul Revoluției, instrumentul lui Ion Iliescu pentru înăbușirea protestelor
Mențiune necesară: pe la ora 17.30, când s-a tras prima dată în seara de 21 decembrie, în apropierea fântânii din fața Facultății de Arhitectură Dan Iosif citea un fel de program de guvernare. I-am reținut fizionomia deoarece în auditoriu am văzut-o pe Ștefania R., pe care o știam de la IATC – Operatorie, gravidă prin luna a șasea, probabil. Cine putea fi acel personaj dacă Ștefania și soțul ei, un excelent operator de film, îl ascultau?
Când am ajuns în dreptul Facultății de Geografie și a început să se tragă, în mod bizar, spre Arhitectură, unde era Dan Iosif, nu s-a tras!
L-am mai văzut pe Dan Iosif în acea seară de 21 decembrie. A intrat în Hotelul Intercontinental însoțit de câțiva protestatari și a ieșit singur. Nici până astăzi nu am aflat ce s-a întâmplat cu ceilalți. Am aflat doar că Hotelul Intercontinental era plin de securiști, mulți cu aparate foto sau de filmat.
Atunci l-am observat și pe Petre Roman în fața Intercontinentalului. Nu știam cine este, dar i-am reținut fizionomia pentru că vorbea cu Bogdan T., pe care îl știam foarte bine. Bogdan T. se ocupa și el de teatru experimental, ca și mine, deși era inginer… Ulterior, a tot ocupat funcții în administrație.
Mai era un lucru bizar căruia atunci nu i-am dat atenție: pe unde a circulat Dan Iosif, nu se trăgea!
Ani în șir am căutat legăturile lui Dan Iosif cu Ion Iliescu și păpușarii din spatele lor. Unele explicații le-am găsit după ce i-am descoperit fostul prieten din copilărie, Corneliu Stoica, pe care l-a angajat, pe bani, să tragă în seara de 22 decembrie 1989 din balconul sediului PCR, după cum ne-a relatat în interviurile pe care i le-am luat.
De la Dan Iosif am aflat doar atât: „Îl am pe Bunicuța (Ion Iliescu – nota mea) la degetul mic. Face ce spun eu“. Și nu mi-a
spus-o doar mie. Avea ieșiri în care îl critica pe Iliescu și amenința că, dacă începe să vorbească, mulți o vor păți, nu numai Iliescu. Ioșka – așa era alintat – a făcut un cancer galopant și a murit în 2007 într-o clinică din Federația Rusă.
Iliescu, în vreme de „pace“: Divide et impera!
După acest excurs necesar, revin la primele zile ale lui ianuarie 1990.
În fiecare zi aveau loc mitinguri. Grupuri mici de oameni se adunau în Piața Universității și la Cimitirul Eroilor. Toți doreau să știe cine au fost teroriștii care au tras în noi, după 22 decembrie, când au murit circa 1.000 de oameni.
Până la acea dată muriseră aproape 80 de oameni în București.
Pe 22 decembrie s-a deschis foc automat după ce s-a strigat „Fără comuniști!“ în fața balconului fostului sediu al PCR (vizavi de Palatul Regal).
Atunci, s-a lansat diversiunea că Ceaușescu avea o falangă special antrenată, formată din copii orfani antrenați special și care locuiau în subteranele Capitalei. Ni s-a transmis, pe diverse canale media și prin „literatura“ orală, că erau special antrenați pentru lupta de gherilă urbană și că ei au tras.
N-au fost găsiți niciodată. Acum știm că a fost o diversiune pentru a-l numi repede pe Iliescu șeful țării ca să ne scape de teroriști.
Pentru instalarea lui au fost uciși peste 1.000 de oameni și alte câteva mii au fost răniți.
Pentru conservarea puterii și pentru anihilarea opoziției, diversiunea din decembrie a fost continuată sub forma perversă a instigării unor categorii profesionale împotriva altora. „Divide et impera!“
Marele miting din 12 ianuarie 1990 care a speriat camarila lui Iliescu
Ziua de 12 ianuarie 1990 era zi de doliu național. Sute de oameni s-au strâns pe străzile Bucureștilor, în locurile unde au fost împușcați oameni și la Cimitirul Eroilor. Apoi, grupuri compacte s-au îndreptat spre Palatul Victoria, la Guvern. Pe trasee, grupurile se opreau pentru a îngenunchea, a aprinde lumânări și a spune rugăciuni.
Grupurile se măreau, astfel că spre seară, în fața sediului Guvernului erau zeci de mii de oameni. Și eu cu prietenii mei printre ei.
S-a dorit o adunare pașnică. Dar care să și poarte un dialog cu noua putere reprezentată de Ion Iliescu, președintele Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN), de premierul Petre Roman, de prim-vicepremierul Gelu Voican Voiculescu.
Cererile mulțimii erau: adevărul despre teroriști, despre numărul celor uciși, interzicerea PCR și distribuirea patrimoniului între partidele nou-înființate, între care și cele istorice; PNȚ, PNL și PSD (Sergiu Cunescu), alegeri libere, fără comuniști. De asemenea, s-a cerut reintroducerea pedepsei cu moartea (abolită după executarea soților Ceaușescu) pentru a fi pedepsiți cu pedeapsa capitală ucigașii din decembrie.
Au existat momente tensionate în timpul discursului lui Ion Iliescu de la balconul Palatului Victoria. A fost huiduit.
Am huiduit și eu până am răgușit.
A urmat discursul lui Dumitru Mazilu, reprezentantul României la ONU, căzut în disgrație pentru că a afirmat că în România lui Ceaușescu nu se respectă drepturile omului. Mazilu a cerut „Moarte securiștilor!“.
M-am trezit aclamându-l și strigând și eu din toate puterile „Moarte securiștilor!“, pentru că îi văzusem în seara de 21 decembrie pe securiști trăgând în protestatari; pentru că îi văzusem bătând cu bestialitate.
Ce am rememorat (ca un film în reluare) când strigam din toate puterile „Moarte securiștilor!“
21 decembrie, miezul nopții: pe Aleea Beldiman din apropierea Poliției Capitalei, unde era blocul în care locuim în gazdă, se adunau securiștii, iar între ei era și unul într-un superb costum de blugi, încălțat cu adidași cu șireturi fosforescente. Se întorsese din Piața Universității și era foarte nervos pentru că hainele și încălțămintea i-au fost stropite de sânge.
Tot cam atunci a fost adus un grup de trei băieți și o fată, ce au fost capturați și erau duși în sediul Miliției Capitalei (acum Poliția Capitalei). Furia securistului că i-au fost stropiți blugii și adidașii cu sânge s-a revărsat, sub forma pumnilor și șuturilor, pe cei capturați. Lovea cu bestialitate, înjurând. Când am strigat „Moarte securiștilor“ îl vedeam pe tânărul împușcat în Piața Universității de securistul în trenciul crem; îl vedeam pe tânărul care fugea spre Teatrul Mic și care a fost împușcat de un securist din grupul vecinului meu, „inginerul“.
Apoi am văzut picioarele, multe, multe, ieșind din duba în care a fost aruncat tânărul împușcat… loviturile și înjurăturile securistului în blugi și șireturile sale fosforescente.
În Piața Victoriei, pe 12 ianuarie 1990 auzeam doar ecoul vocii mele „Moarte securiștilor!” …
În mijlocul mulțimii adunate în Piața Victoriei era un TAB. Pe TAB s-a urcat un oarecare Augustin, care a ținut un discurs parcă special pentru a deruta auditoriul. Apoi s-a urcat o fată care a strigat „Cine ești dumneata, domnule Mazilu?“.
Apoi, am auzit „ofițer de Securitate“. Mi s-a dărâmat edificiul… Nu mai aveam pe cine să susțin, în cine să am încredere. Am plecat spre casă…
Ce nu știam atunci: că Ion Iliescu s-a speriat de forța mulțimii și că în astfel de momente lipsea doar scânteia pentru a-l executa și pe el așa cum au fost executați soții Ceaușescu. Cel mai probabil citise și Istoria Revoluției Franceze… Așa că a trecut la anihilarea opoziției, reprezentată atunci de o puternică și curată Ligă a Studenților și de cele trei partide istorice: PNȚ, cu seniorul Corneliu Coposu, PNL, cu Radu Câmpeanu, PSD, cu Sergiu Cunescu. Plus ziarele „România liberă“ și „Dreptatea“ (ziarul scos de țărăniști).
28 ianuarie 1990, miting împotriva participării CFSN la alegeri. 29 ianuarie, prima mineriadă
Partidele istorice au anunțat un miting în duminica de 28 ianuarie 1990. Cum pe 21 decembrie m-am împrietenit și cu câțiva revoluționari – fosți bișnițari (mă interesau tipologii de personaje), unul dintre ei m-a anunțat că Dan Iosif a strigat „Adunarea!“ la Banu Manta (în apropierea Primăriei Sectorului 1, în apropierea Gării de Nord).
M-am dus acolo. Era și un camion cu alcool și cu apă minerală. Cei pe care îi cunoșteam mi-au spus că, prin sindicatele (foste comuniste, evident) și prin FSN-urile din întreprinderi (fostele organizații PCR) în Piața Victoriei, vor fi aduse mii de muncitori pentru a-i alunga pe cei care vor să ne fure revoluția: țărăniștii, liberalii și studenții golani. Au venit grupuri mari de muncitori. Unii, aduși cu autobuzele. Li se dădeau câte două sticle de o jumătate de litru: una de alcool, alta de apă. Unii le luau pe ambele, alții – nu.
Când am ajuns acolo, Dan Iosif ținea un discurs incitator. Am plecat repede cu intenția să-i anunț pe țărăniști și pe cei pe care îi cunoșteam de la Liga Studenților. Când am ajuns în Piața Victoriei, era prea târziu. Protestatarii erau deja adunați, dar am apucat să dau alarma că vin IGMB-iștii, cei de la Vulcan, de la Electroaparataj ca să facă ordine. Vestea nu a ajuns la toată lumea. Unii credeau că e diversiune.
Protestatarii erau pașnici.
Au venit, însă, hoardele lui Dan Iosif. Mulți erau beți. Strigau „Jos fiii de chiaburi și legionari!“, „Frontul, la alegeri!“, „Iliescu, Iliescu“.
Violențele grupului lui Dan Iosif i-au trimis pe protestatari acasă. Au înțeles că aceștia erau pregătiți pentru violențe. Eu am încercat să-l întreb pe unul dintre cei care au strigat „Moarte chiaburilor!“ dacă știe ce înseamnă și ce vrea să ne spună cu asta. M-am ales cu un scuipat și m-aș fi ales și cu un pumn în față, dacă nu mă feream, iar bețivul nu se dezechilibra. Am plecat…
A doua zi m-am întors în Piața Victoriei dis-de-dimineață. Era ocupată de mineri cu lămpașe, murdari pe fețe. Le vorbea Iliescu. Mulțimea îl ovaționa, îl îndemna să participe la alegeri. „Iliescu nu ceda/Valea Jiului e-a ta!“. Iliescu radia. Opoziția a stat cuminte, de spaima mulțimii muncitorești care invadase străzile Capitalei.
Atunci am înțeles: nu se va schimba nimic. Poate va fi mai rău. Degeaba mi-au murit prietenii… Îl rugasem pe Dumnezeu să-mi dea o zi fără Ceaușescu, să văd cum e. Și am văzut… Atunci știam că se poate și mai rău.
Precizări: la constituirea CSFN, Iliescu a anunțat că această formațiune va asigura conducerea provizorie a țării și că FSN, constituit pe structurile PCR, cu întreg patrimoniul PCR pe mână, nu va participa la alegeri.
Ulterior, Iliescu și ai lui s-au răzgândit și au anunțat că participă la alegeri. Corneliu Coposu, Ion Rațiu (lideri țărăniști) s-au opus, ca și Radu Câmpeanu (PNL) și Sergiu Cunescu (PSD). De asemenea, Liga Studenților, o puternică forță a opoziției legitimată prin participarea liderilor ei la Revoluție.
Unul dintre motivele pentru care Iliescu s-a răzgândit și a anunțat participarea FSN la alegeri a fost, cred eu, spaima de faptul că riscă să fie ucis de furia mulțimii, mai ales că la mitingul comemorativ din 12 ianuarie 1990 s-a strigat „Moarte securiștilor!“ și s-a cerut interzicerea PCR (Iliescu a dat un decret în acest sens, dar după două zile, când s-a calmat strada, l-a anulat).
18 februarie 1990. A doua mineriadă. Metoda exersată pentru a strivi opoziția
Cum am mai spus, în ianuarie și februarie zilnic se întâlneau grupuri în Piața Universității și în alte zone unde s-a murit, pentru a se aprinde lumânări, pentru a depune flori, pentru a vorbi…
Atunci, nu știam că din miile de mineri, veniți în noaptea de 28 spre 29 ianuarie, în București au rămas câteva sute ca să vegheze la păstrarea ordinii lui Iliescu.
În duminica de 18 februarie 1990, ne-am adunat câteva sute de persoane în Piața Universității și ne-am îndreptat spre Guvern (Palatul Victoria). S-a strigat „Cine-a tras în noi?“, „Jos comunismul!“, „Jos securiștii!“. A fost un miting pașnic. Un grup a mers spre televiziune pentru a reproșa guvernanților că protestele anti-Iliescu nu sunt date pe post. Au fost îmbrânceli. Între manifestanți erau și grupuri rebele, ca cei conduși de revoluționarul Dincă Gogoșarul, oponent al lui Iliescu (a fost la baricada de la Intercontinental împreună cu Dan Iosif în noaptea de 21 decembrie 1989. Dan Iosif i-a rămas fidel lui Iliescu, Dincă s-a dus înspre opoziție).
În mod bizar, după tiparul zilei de 28 ianuarie, din Piața Banu Manta, unde Dan Iosif organizase contramanifestația, am văzut o mașină din care se împărțea alcool unui grup masiv de „protestatari“. La scurt timp, pentru a incita mulțimea, mașina în care era prim-vicepremierul Gelu Voican Voiculescu a forțat intrarea în Palatul Victoria, trecând printre protestatari, deși avea și alte variante de a ajunge la Guvern.Ca la un semn, grupul „încălzit“ cu alcool a spart zidul de jandarmi, care n-au opus rezistență, au spart ușa și au intrat în sediul Guvernului, devastând încăperi.
Pentru a observa mai bine ostilitățile, m-am retras pe un bloc în construcție. Am văzut cum acel grup violent s-a retras strategic, iar în sediul Guvernului au intrat curioșii și, probabil, șmenarii de pe străzi, prezenți mereu la mitinguri.
Imediat jandarmii au intervenit în forță și au operat rețineri.
Deși s-a spart devreme mitingul, în acea noapte au venit din nou minerii. Câteva mii. Tot cu lămpașe și uneltele din dotare.
Opoziția a amuțit. Doar studenții mai vociferau. Asta era impresia mea atunci. Tot atunci am înțeles că Iliescu are de gând să-i folosească pe muncitori înpotriva studenților, a intelectualilor.
Unii din grupul meu au luat calea străinătății, cu burse de studii. Alții s-au apucat de afaceri. Și eu am vrut să plec, dar am făcut o vizită la țărăniști unde l-am întâlnit pe Ion Rațiu, care ne-a spus că vrea să facă un ziar. Mai era și promisiunea mea de a-i descoperi pe ucigași…
Am mai vizitat de câteva ori sediul PNȚ cu grupurile prietenilor mei din care făceau parte Maria M., Mirel B. V., Aurora B. V., Mariana C., Liviu și Ovidiu C. Am fi vrut să-i ajutăm. Am făcut asta până când l-am întâlnit acolo pe Liviu Petrina, despre care știam că e ofițer de Securitate (era vecinul avocatului țărănist Victor Oprescu, unchiul unei prietene din grup). Atunci m-am speriat.
Mi-am zis că nu mai avem scăpare. Mă pregăteam de plecare din țară cu o bursă. M-a întors din drum un alt miting: 24 aprilie 1990, care s-a transformat apoi în fenomenul Piața Universității. Și, din nou, promisiunea pe care am făcut-o la mormântul înghețat al prietenului meu, împușcat în decembrie…
Acest text face parte din suplimentul Rl dedicat Mineriadelor.
Citește și: Supliment Rl. Argument: Mineriadele care au oprit România în loc
