În septembrie, autorităţile chineze au lăsat de înţeles că această revoluţie se afla în studiu, media oficială evoca „proiecte-pilot” lansate în patru oraşe mari din ţară. Era vorba despre testarea unui sistem „de educare şi de corecţie a delictelor” în care poliţia nu va mai decide singură şi unde unii condamnaţi ar putea fi reeducaţi, rămânând în comunitatea lor. Adică o libertate restrânsă în locul unei pierderi totale a ei. Chiar dacă suprimarea nu este totală, o reformă tot va avea loc. Agenţia oficială China Nouă comenta în aceste zile că speră să vadă acest dispozitiv „dispărut în coşurile de gunoi ale Istoriei”.
Lagărele de reeducare prin muncă, faimoasele laogai, sunt de ceva vreme ţinta intenselor critici publice. Sinistră invenţie maoistă, laogai a durat şi chiar a prosperat până în zilele noastre. Mao a teoretizat reeducarea prin muncă în 1957, pentru a trata mici delincvenţi şi cei care perturbau sistemul, în special intelectuali. Pus în umbră în timpul Revoluţiei culturale, laogai a fost reactivat în anii ’80 şi apoi s-a dezvoltat, disidenţa cunoscând din plin acest sistem de teroare. Din punct de vedere represiv, sistemul prezintă imensul avantaj că permite închiderea cuiva – pe o durată ce poate merge până la patru ani – în manieră extrajudiciară, fără proces şi fără posibilitatea de a recurge la un avocat. O simplă semnătură era suficientă pentru a te trimite în spatele gratiilor. Potrivit cifrelor oficiale, în China ar fi 350 de lagăre de muncă, dar numărul lor ar putea fi mult mai important. Reglementarea acestei reeducări prevede ca cei condamnaţi să „studieze” 3 ore pe zi şi nu pot lucra mai mult de 6 ore într-o zi. Numai că realitatea este alta. Publicaţia Nanfeng Chuang citează un responsabil al departamentului de reeducare prin muncă de la Central Institute for Correction Police, care a precizat că deţinuţii muncesc 76,5 ore pe săptămână şi nu primesc decât 4 ore de educare în acelaşi interval de timp.
Dacă laogai ar dispărea în primăvară, noua echipă de lideri de la Beijing îşi va oferi un succes de imagine pe lângă societatea civilă chineză.
Tang Hui, „picătura chinezească”
Gulagul chinezesc a revenit în atenţie în urma unei triste afaceri survenite în provincia Hunan. Tang Hui, o mamă a cărei fiică fusese violată la vârsta de 11 ani şi forţată să se prostitueze, a cerut imediat autorităţilor – prin sistemul petiţiilor – ca vinovaţii să fie pedepsiţi mai sever, inclusiv poliţiştii implicaţi. Insistenţa ei i-a adus condamnarea la 18 luni de lagăr de muncă, pentru că „a tulburat ordinea socială şi a exercitat o influenţă negativă asupra societăţii”. Decizia a provocat un adevărat uragan în rândul internauţilor chinezi, care s-au mobilizat cu sutele de mii pentru mama curajoasă, care a fost rapid eliberată.
Dar, în pofida eliberării lui Tang Hui, valul de indignare nu s-a oprit, presa şi militanţii societăţii civile preluând subiectul. Zece avocaţi celebri au trimis o scrisoare deschisă Ministerului Justiţiei, cerând introducerea transparenţei în sistem. Nanfeng Chuang, un săptămânal liberal din sudul Chinei, a publicat o serie de articole pe acest subiect şi chiar China Nouă a publicat un sondaj pe internet potrivit căruia 87% din subiecţi doresc abolirea sistemului laogai. Aparent, autorităţile chineze au înţeles mesajul.
„Vânturi amare”
Harry Wu descrie în cartea sa „Vânturi amare” povestea celor 19 ani petrecuţi în lagărele chineze, ca prizonier sau ca „muncitor liber”, dar nu pretinde că a scris o enciclopedie asupra sistemului concentraţionar chinez, cum a făcut Soljeniţîn pentru lagărele sovietice în „Arhipelagul Gulag”.
Harry Wu, care a fost eliberat în 1979, a emigrat în SUA în 1985 şi a devenit cetăţean american, relatează că „nimeni nu ştie câte lagăre şi câţi prizonieri sunt în China”. „Este secret de stat. După estimările mele, 50 de milioane de persoane au fost aruncate în lagărele din China de la instaurarea regimului comunist în 1949 şi până acum. Din cele 50 milioane, circa 20 milioane au murit în lagăre, unii executaţi, alţii morţi de foame, de epuizare, de boli”. Autorul a reuşit, datorită informaţiilor primite de la foşti deţinuţi sau de la gardieni pocăiţi, să stabilească o hartă a lagărelor cunoscute în prezent şi a recenzat 1.100, dispersate în toate provinciile ţării. Fiecare provincie are lagărele ei, în care trăiesc între 6 şi 8 milioane de deţinuţi. Aceştia sunt supravegheaţi de trei poliţii diferite – „poliţia, armata populară, gărzi armate care supraveghează lagărele din exterior şi sunt însărcinate cu execuţiile.
Intervin în cazul unei revolte sau al unei evadări. În interiorul lagărului, poliţiştii nu poartă armele, din prudenţă, ca deţinuţii să nu le poată captura. Ei sunt cei însărcinaţi cu controlul ordinii în interior şi cei care torturează. Iar în exterior există servicii de securitate care arestează suspecţii, îi interoghează.
„Pentru a controla oamenii, poliţiştii bat deţinuţii, îi torturează. În China avem camere cu gaz mental, ele distrug creierele noastre pentru a ne transforma în roboţi.”
Lagărele fac parte din dictatură, reprezintă nucleul dur; acest sistem nu poate exista fără lagăre. Fără laogai, acest sistem este terminat.
Harry Wu se luptă pentru obiective imediate, printre altele contra prelevării de organe de la deţinuţii executaţi, folosite pentru grefe în spitale din China. El a primit numeroase mărturii asupra acestui trafic. În general, organele sunt prelevate imediat după execuţie, dar în unele cazuri sunt prelevate înainte. Harry Wu are mărturia unui medic, dr. Chen, care a prelevat în Sichuan doi rinichi de la un prizonier ce urma să fie executat a doua zi.
Ateliere de muncă
Laogai şi traficul de organe sunt inerente în economia chineză, arată Harry Wu, subliniind că aceste lagăre oferă o mână de lucru ieftină, iar munca deţinuţilor permite fabricarea de mărfuri la preţ redus. Produsele sunt foarte diversificate (agricole, piese de maşină, ceai, vestminte…) şi destinate atât pieţei interne, cât şi exportului, contra unor sume importante. Multe lagăre se ascund sub denumirea unor uzine, dificil de depistat, iar miza financiară a Chinei în contextul economiei de piaţă pare să fi îngropat definitiv problema drepturilor omului. Dar cei care după Tienanmen au sperat la o democratizare a regimului comunist chinez continuă să spere şi au început să reacţioneze contra sinistrului sistem al lagărelor de muncă.
