Oxana Radu, o tânără juristă din Cahul, s-a aflat, pe 7 aprilie 2009, la locul nepotrivit, într-un moment nepotrivit. Mamă singură cu un copil, nu i-ar fi trecut prin cap să-şi lase băiatul de 11 ani acasă, în Cahul, la 175 kilometri de Chişinău, şi să plece în capitală să protesteze împotriva regimu-lui comunist.
Observator la un birou electoral în timpul alegerilor de pe 5 aprilie, Oxana a dormit jumătate din ziua de 6 aprilie, fără să ştie că în capitală începuseră manifestaţii. A doua zi, a plecat împreună cu sora ei spre Chişinău pentru o urgenţă: să-i trimită fratelui lor din Moscova nişte acte, prin conductorul unui tren care pleca spre Federaţia Rusă. Seara, cele două surori au trecut prin centrul oraşului, care purta urmele acelei zile fierbinţi: geamurile clădirilor oficiale erau sparte, piaţa centrală – plină de pietre, sticle şi piese de mobilier aruncate în stradă de protestatarii care devastaseră Preşedinţia şi Parlamentul. Oxana pleacă apoi grăbită spre locul de întâlnire cu şoferul microbuzului care o adusese pe ea, pe sora ei şi pe alţi câţiva tineri din Cahul. Spre ieşirea din Chişinău, microbuzul este însă oprit de mascaţi şi escortat la Comisariatul Gene-ral de Poliţie. Acum, un an mai târziu, în sediul ONG-ului pentru care lucrează ca jurist, Oxana se străduieşte să-şi aducă aminte acele clipe: „Dacă aş fi ştiut ce mă aşteaptă, aş fi încercat să-mi fixez în minte fiecare moment, când s-a întâmplat şi cum a fost”.
„Toţi, cu faţa la perete”
La comisariat, din trecător întâmplător, Oxana devine „organizator de dezordine în masă”, este percheziţionată, dezbrăcată la piele şi închisă pentru cinci zile. „La comisariat era straşnic. Erau foarte mulţi tineri înşiraţi la perete, cu mâinile în sus, unii pe jos, unii pe maşini. Ni s-a ordonat să trecem cu mâinile la spate, toţi, cu faţa la perete”, povesteşte Oxana primul ordin primit de la miliţienii aflaţi la comanda lui Voronin. Tinerei nu i se dă nici o ocazie să-şi spună versiunea, că doar a trecut prin centru, că nu a pus mâna pe vreo piatră şi că nu a scandat nici un slogan anticomunist. „Când vedeai ce se întâmpla acolo, nu-ţi venea a deschide gura. Toţi strigau, poliţiştii erau foarte agitaţi. Mi s-au luat amprentele, am fost fotografiată, lucrurile sigilate în pungi de 50 de bani. Am fost conduşi la uşa izolatorului. Aici ni s-a ordonat să stăm cu faţa la perete şi să nu ne mişcăm. O fată s-a uitat într-o parte şi un poliţist a pocnit-o şi s-a pălit cu capul de perete.” Episodul la care asistă îi activează Oxanei simţul autoconservării şi-şi dă seama că singura ei şansă este să facă tot ce i se spune. În tot acest timp, urmăreşte împietrită cum poliţiştii le împart zecilor de reţinuţi declaraţii deja scrise şi îndrăzneşte să le ceară organelor să citească mărturiile despre ea înainte de a le semna.
„Când ţi-oi păli una, o ajungi pe bunica-n cimitir. Dacă bunica nu-i la cimitir, ai să stai s-o aştepţi!”, sună replica dată de un poliţist. Aşa că a semnat unde i s-a arătat cu degetul şi a tăcut. În ce priveşte propria-i declaraţie, în care notase exact cele întâmplate pe 7 aprilie, hârtia i-a fost respinsă şi Oxana a fost „rugată” să rescrie. „«Padruga» (n.r. – prietenă), ce-ai scris aicea?! Ai să stai aici şi-o lună de zile!”, i-a promis un anchetator. „Mi-a dat altă foaie şi mi-a su-gerat ce să scriu «ca să meargă». Am scris că am dus actele la gară, după care m-am deplasat în piaţă să văd ce este şi am stat o oră”, spune Oxana.
„Fă nişte aşezări să te mai încălzeşti”
Odată mărturisirea făcută, Oxana este dusă, împreună cu alte şase fete, într-o cameră ce preceda izolatorul, unde urmau să fie închise. Tinerele au intrat pe rând în încăpere, iar ordinul a fost să se dezbrace.
„Percheziţia se făcea de un domn poliţist şi asista o doamnă poliţistă. Mi-a ordonat să mă dezbrac aşa cum m-a făcut mama. M-am dezbrăcat doar în lenjerie şi când a mai strigat o dată, de frică, am dat-o jos. Stăteam acoperită, ghemuită. El mi-a zis: «Ce? Ţi-e frig? Fă nişte aşezări (n.r. – genuflexiuni) să te mai încălzeşti»”, spune Oxana, care şi-o aduce aminte pe „doamna” poliţistă care stătea rezemată de uşă şi se amuza de batjocura la care erau supuse fetele.
Timp de două zile, surorile Radu şi încă cinci fete au fost închise într-o celulă a comisariatului, unde pat le era o scândură, iar mâncare – o supă spălăcită cu o lingură de hrişcă sau un ou fiert, o bucată de pâine şi o cană de apă fierbinte.
După un proces pe fugă, în care o cameră a comisariatului a devenit sală de judecată pentru sute de tineri, Oxana a primit cinci zile de arest: două la Chişinău şi trei la Drochia. La scurt timp după ce a ieşit, Oxana a făcut plângere împotriva poliţiştilor şi a judecătorului. Primii nu au fost pedepsiţi nici acum, deşi tânăra i-a identificat la recunoaştere. Magistratul Dorin Popovici, botezat de presa de peste Prut „judecătorul din iad”, a fost, recent, suspendat din funcţie.
Povestea lui Iurie: Din izolator se auzeau răcnete cumplite”
Când Iurie Crăciuneac, tânăr membru al Partidului Liberal Democrat din Moldova, a fost arestat, în noaptea de 7 aprilie, le-a spus prietenilor săi că totul va fi bine. Fără voia lui, minţise. De naivitatea sa şi-a dat seama încă din primele momente petrecute la comisariat. Aici a fost întâmpinat de cinci-şase mascaţi care l-au lovit cu patul automatelor şi l-au aruncat, pe Iurie şi pe ceilalţi din grupul cu care a fost adus la comisariat, mai departe.
A urmat ordinul: „Toţi, la perete, cu mâinile sus şi picioarele depărtate”. Dar pereţii erau deja ocupaţi de alte zeci de tineri bătuţi, plini de sânge şi şocaţi. „În partea dreaptă a noastră, cum stăteam noi înghesuiţi la perete, era izolatorul, de unde se auzeau răcnete cumplite. Atunci ne-am dat seama că şi pe noi ne aşteaptă acelaşi lucru”, spune Iurie. De data aceasta, a avut dreptate.
După aproape patru ore în care mâinile le-au încremenit de frig şi durere pe zidurile comi-sariatului, tinerii arestaţi au fost împinşi, unul câte unul, în ceea ce Iurie numeşte acum „coridorul morţii”. „La un moment dat, cum eram eu chiar lângă uşă, am auzit: «Gata, începem!». S-a deschis uşa, m-au aruncat într-un coridor, am primit o lovitură puternică în zona abdomenului, apoi una la ceafă. Nu am reuşit să conştientizez ce se întâmplă, când a venit o serie de alte lovituri intense. Erau două şiruri de poliţişti, vreo 15. Primele lovituri au fost cu pumnii şi cu picioarele. Apoi cu o bâtă”, povesteşte Iurie, care a fost abia apoi interogat.
Revanşa miliţienilor
Asupra sa, la percheziţie au fost găsite mai multe calendare cu însemnele partidului din care face parte, suficient pentru ca poliţiştii să verse şi mai mult venin asupra lui. I-au ordonat să stea în poziţia aplecat, cu mâinile la ceafă şi picioarele depărtate, în faţa unei mese.
„Eram murdar pe mâini de substanţa cu care mi s-au luat amprentele şi din cauza loviturilor pe care le primisem mi-am pierdut cunoştinţa şi am încercat să mă ţin de masă. Am murdărit masa. M-au pus să ling substanţa ca să curăţ masa”, spune tânărul şi se şterge la gură, ca şi cum ar simţi gustul acru al cernelii.
Pentru Iurie Crăciuneac şi pentru alte sute de protestatari arestaţi, noaptea aceea şi următoarele două s-au scurs în spatele zidurilor clădirii poliţiei în acelaşi registru al cruzimii. Forţele de ordine îşi luau astfel revanşa pentru înfrângerea suferită în faţa protestatarilor care, în cursul zilei, devastaseră clădirile oficiale şi răniseră 275 de poliţişti.
