Nu ar trebui să uităm o istorie care, afirmă specialiștii în domeniu, lipsește încă din manualele școlilor noastre. Anume că exact cu 70 de ani în urmă, în primele luni ale lui 1945, România a fost la un pas de a pierde Maramureșul. Statul român, prea slab după un război nimicitor, dar mai ales îngenuncheat de puhoiul sovietic venit peste noi din 1944, este incapabil să reacționeze în fața agresiunii pusă la cale în nordul țării.
Vă vom prezenta, în prima parte a unui amplu material, etapele prin care Maramureșul cade în mâinile așa-numiților naționaliști ucraineni, mânuiți din spate de NKVD-ul sovietic. Pentru ca în cea de-a doua parte să vedeți cum speranța renaște atunci când maramureșenii se ridică la luptă. După ce intelectualitatea satelor dă semnalul revoltei, țărănimea formează o adevărată armată, estimată de unii martori la 5.000, de alții la 10.000 de suflete. Cu furci, topoare, pistoale, mitraliere, ba chiar și tunuri, toți cu tricolorul în mână, au împresurat, în 5 martie, Sighetul, pe atunci capitala județului.
Spaime din trecut
N-ar fi exclus ca în acele timpuri, atât de tulburi, maramureșenii, de la Sighet până în Baia Mare, să se fi întrebat dacă nu cumva ar putea să aibă aceeași soartă ca frații lor din dreapta Tisei. Adică să fie uitați de România, în urma negocierilor din spatele cortinei. După cum remarcă doctorul în istorie Ilie Gherheș, în primul Parlament al României Mari, din 1919, fusese exprimată dorința românilor de la nord de Tisa de-a trăi între hotarele țării-mamă. Dar ulterioarele tratative internaționale au trasat alte linii pe harta acestei părți a Europei, două treimi din Țara Maramureșului, peste 6.800 de kilometri pătrați, intrând în componența Cehoslovaciei.
„Noi călcăm pe urmele pe unde au călcat mari eroi ai Maramureșului“
Primele semne ale furtunii apar în toamna lui 1944, fiind vehiculată ideea unificării Maramureșului. Pentru ca acest întreg teritoriu, din stânga și din dreapta Tisei, să facă parte, în prealabil, din Ucraina Subcarpatică. Scopul final era apartenența la Uniunea Sovietică. Specialistul la care am făcut deja referire arată, pe larg, în lucrarea sa de doctorat, ce s-a întâmplat cu precădere în primele luni ale anului 1945. Ampla cercetare a văzut lumina tiparului în lucrarea „Maramureșul între Dictatul de la Viena și Conferința de Pace de la Paris. 30 august 1940 – 10 februarie 1947“.
Săpând în arhive, stând de vorbă cu oameni care au trecut prin clipele acelea de restriște, interlocutorul meu, născut în comuna Petrova din județul Maramureș, nu ezită să remarce, cu mâhnire, că „noi călcăm pe urmele pe unde au călcat mari eroi ai Maramureșului, și nu ne dăm seama“. Tocmai ce-l întrebasem dacă pagina aceasta de istorie se află în manualele de istorie. La care mi-a răspuns doar printr-un surâs amar. Mare dreptate are, mai ales că eu, ajungând zilele trecute în Baia Mare și stând de vorbă cu trecători, de diverse vârste, constat că absolut nimeni nu știe că ar fi fost posibil ca azi să fie nevoie de pașaport ca să ajungi, dinspre România, la Sighetul Marmației ori la Săpânța.
„Acest episod sumbru al confruntării între români și înfăptuitorii ideii de anexare a Maramureșului la Ucraina Subcarpatică umple de glorie și demnitate pe reprezentanții românilor din Maramureș, precum și pe oamenii simpli ai satelor românești, ascultători până la sacrificiu, cum s-a văzut, față de liderii lor care, spre onoarea lor, au știut să se ridice la nivelul chemării istorice pe care au slujit-o“, arată doctorul Ilie Gherheș.
Rușii repun în drepturi administrația românească
Ocupat încă din anul 1940 de Ungaria horthistă, în urma Dictatului de la Viena, Maramureșul românesc cunoaște, din 1944, un alt opresor, Armata Roșie, care intră pe 18 octombrie în Sighet. Comandantul trupelor rusești staționate în acest oraș cere lămuriri de la Moscova, în sensul de a cunoaște cărei țări aparține acest teritoriu. Primește răspuns – România. Ca urmare, sovieticii predau administrația județului unei structuri numită Sfatul Național Român.
Jocul dublu al Moscovei
Lucrurile se desfășoară în cu totul alt mod în dreapta Tisei. Apare un ciudat amalgam de naționalism ucrainean, ducând la apariția unei republici, Ucraina Subcarpatică, totul fiind asezonat cu ideea, trasată de sovietici, autoritari acolo, că acest teritoriu să fie în cele din urmă supus Moscovei. Așa se face că în 24 noiembrie, la Mukachevo, în urma unei adunări populare, planurile capătă forma oficială. Tot de atunci începe și propaganda în stânga Tisei, pentru ca Maramureșul nostru să se alipească la Ucraina Subcarpatică. Relevantă este nota informativă din 15 noiembrie 1944, a comandamentului Legiunii de Jandarmi din Maramureșul românesc, arătându-se că “în Cehoslovacia se discută despre refacerea Ucrainei Subcarpatice, ale cărei frontiere s-ar întinde până la sud de Baia Mare“.
Comuniștilor români li se propune să cedeze Maramureșul
Să ne întoarcem cu două zile înainte de acea mare adunare populară, când, pe 22 noiembrie, o delegație de comuniști din Sighet, în care se află și viceprimarul orașului, Vasile Ierima, este invitată, tot la Mukachevo, să asiste la ceremonia de reînhumare a ostașilor sovietici căzuți în război, trupurile lor urmând să se odihnească în noul cimitir militar din acel oraș. Este prilejul ideal pentru președintele Ucrainei Subcarpatice, Ivan Turianița, de a comunica părții române planul de unificare a Maramureșului sub aceeași „umbrelă“.
Arhivele consemnează răspunsul lui Vasile Ierima – „am spus președintelui că delegația noastră nu poate să-și manifeste adeziunea alipirii Maramureșului românesc la Ucraina Subcarpatică. Nu avem nici un mandat din partea poporului“. Românilor li se prezentase până și documentul anexării, pe care au refuzat să-l semneze. Gazdele reuniunii ar fi trebuit să le pună la dispoziția oaspeților transportul necesar întoarcerii la Sighet. Dar cum românii nu
s-au ridicat la „nivelul“ așteptărilor, au fost trimiși acasă pe jos, cale de peste 50 de kilometri. Drumul era foarte periculos, zăpada și gerul fiind dușmani de moarte pentru niște călători care nici măcar nu se pregătiseră, cu suficiente haine, dar și cu mâncare, pentru o asemenea încercare. Norocul lor a fost că le-a ieșit în cale o mașină. Era o patrulă rusească. Așa au ajuns nevătămați acasă.
Jandarmeria românească, evacuată la ordinul rușilor
Se va vedea în continuare că organizatorii planului nu par deloc intimidați de refuzul românilor. De la vorbe se va trece destul de ușor la fapte. Calea este deschisă în ianuarie 1945, când sovieticii, stăpâni în România, iau o decizie strategică, pentru ceea ce avea să urmeze, Legiunea de Jandarmi din Maramureș fiind retrasă în cazărmile din Zalău și Oradea. Tot în aceeași lună, în data de 20, este programat, în Sighet, un miting, ocazie cu care populația să afle despre măreața înfăptuire legată de alipirea Maramureșului românesc la Ucraina Subcarpatică.
Administrația românească, atât de la nivelul Prefecturii județului, cât și din primării, își pierde orice fel de putere. Este momentul în care apare, ca prefect al județului, un anume Ivan Odoviciuc, etnic ucrainean, în fapt un aventurier, după cum îl descriu arhivele, care n-a ezitat, în fruntea armatei sale de mercenari, să se pună, după cum bătea „vântul“, la dispoziția diverselor regimuri politice care au bântuit anii ’40.
Așa începe „era“ Odoviciuc, la Sighet
Va fi constituită o miliție locală. Se pun așa-zise granițe la principalele intrări rutiere și feroviare din județul Maramureș. Populației i se confiscă aparatele de radio, pentru ca știrile din București să nu mai aibă acces în zonă. Presa democratică e spulberată. Apare, în schimb, din 10 decembrie 1944, ziarul „Poporul“, sub oblăduirea NKVD-ului, tipărit în română și maghiară.
Publicația va anunța, pe 28 ianuarie 1945, „repararea unei nedreptăți istorice“, ceea ce însemna „preluarea și a celeilalte treimi“, referindu-se la unificarea celor două maluri ale Tisei, într-un singur Maramureș.
Citiți, în continuare, scrisoarea publicată în ziar, adresată lui Stalin, cu ocazia „mărețului“ eveniment – „iubite Părinte, Iosif Visarionovici, ne întoarcem spre dumneata cu rugămintea noastră, scapă-ne pe noi, ucrainenii de pe malul stâng al Tisei, de chinurile și asprimile veacurilor, luați-ne părtinirea voastră și ne ajutați să ne unim cu Ucraina Sovietică, că altfel nu putem trăi cu frații noștri de odinioară. Pentru că poporul nostru va pieri dacă va rămâne mai departe în statul român“.
„Unirea Maramureșului cu mama sa, Ucraina Subcarpatică“
Mai departe, în ziua de 4 februarie, în clădirea Cinematografului Muncitoresc din Sighet, se desfășoară Adunarea Generală a Cetățenilor, majoritatea aduși cu forța. Este desemnată structura noului Comitet al Poporului, puterea locală, în condițiile în care Sighetul era deja împânzit cu steaguri sovietice. La adunare participă și câteva zeci de elevi de la Liceul „Dragoș Vodă“.
Discursurile se țineau numai în rusește. Se citește „rezoluția Adunării Generale a Cetățenilor orașului Sighet pentru unirea Maramureșului cu mama sa, Ucraina Subcarpatică“, apoi se intonează imnul Uniunii Sovietice. Dând dovadă de un curaj ieșit din comun, în condițiile în care în sală se aflau milițieni ai lui Odoviciuc și soldați ruși, înarmați, elevii români încep să bată cu picioarele, puternic, în podele. Asta nu va împiedica deciziile luate la „congres“, însemnând condamnarea maramureșenilor la casnele unui lagăr. Se prevedea eliminarea limbii române, ca oficială, din acest județ. Plus obligativitatea muncii în folosul Armatei Roșii, pentru bărbații cu vârste între 18 și 50 de ani și pentru femeile între 18 și 40 de ani.
Străini la noi acasă
Evident că se pune problema reacției Bucureștiului față de tot ce se întâmpla în nordul țării. Situația era mai mult decât complicată, dacă judecăm numai după faptul că liderii administrației românești din Maramureș, dorind să vină în Capitală pentru a explica Guvernului ce se întâmplă, aveau nevoie, pentru a se deplasa din Sighet, de permisiunea comandamentului sovietic. Altfel, nu puteai să umbli liber prin propria ta țară, „eliberată” de sovietici. Comandamentul militar din Sighet încurajează, în prima fază, deplasarea delegației maramureșene, fapt care, ulterior, îl face pe primarul Sighetului, Ion Bilțiu-Dăncuș, să constate că a fost mai degrabă o capcană.
„Această delegație a plecat nu numai cu sentimentul, ci chiar cu îndemnul comandantului militar, care ne-a promis acte de recomandare către autoritățile sovietice din București. Se poate presupune că aceasta a fost doar o cursă menită să îndepărteze din oraș primarul și subprimarul, respectiv președintele și secretarul Sfatului Național Român“.
Din câte se cunoaște, delegația n-a mai plecat. Motivul nu e clar, dar se pare că în ziua în care ar fi trebuit eliberat permisul de călătorie nu mai aveai cu cine discuta, comandantul sovietic din Sighet lipsind de la birou, probabil din motive bahice.
Guvernul de mămăligă de la București
Pe de altă parte, este de subliniat că noul Guvern de la București, condus de Petru Groza, instalat la 6 martie 1945, încearcă, mai degrabă mieunând pe lângă ruşi, să rezolve problema în favoarea României și trimite în Maramureș doi delegați. Primul se numește Nicolae Goldberger.
El ajunge la Sighet, ia legătura cu noile „autorități“ ale lui Ivan Odoviciuc, dar și cu comandamentul sovietic, constatând că nu se mai poate face nimic, în sensul că anexarea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică era ca și realizată. „Nu se poate face nimic, Maramureșul rămâne anexat“, transmite el Bucureștiului. Urmează un alt negociator, Nicolae Cumancu. Nici acesta nu rezolvă ceva. Ba mai mult, acesta chiar ar fi pactizat cu separatiştii… (va urma).
Cel de-al doilea episod al acestui material va scoate în evidență pe unul dintre liderii revoltei maramureșenilor, primarul din Borșa, Găvrilă Mihali-Ștrifundă.
