În dispută cu asasinul securist Mihai Patriciu

Securist-şef din Cluj, care avea să se remarce printr-o cruzime deosebită, a intrat în conflict cu Virgil Lazăr în perioada în care Mihai Patriciu conducea combinatul siderurgic din Reşiţa.

După Mircea Rădulescu, care a condus „România liberă” în anii stalinismului, a venit redactor-şef Marcel Breazu, de formaţie filosof. Acesta, în timpul „campanie cartofului” – căci a fost şi aşa ceva – iniţiată de Guvern ca să nu se mai repete foametea cumplită din 1946, a venit la Timişoara. Făcea parte din lotul de activişti de partid trimişi prin ţară, să vadă şi să informeze dacă se plantează cartofii conform hotărârii luate de forurile superioare. În acest context a venit la mine, la Timişoara, Macel Breazu care mi-a propus o deplasare într-un sat unde se plantau cartofi. Am ales Belinţul şi ne-am deplasat acolo cu trenul. Toţi locuitorii satului erau, într-adevăr, pe câmp şi plantau cartofi de zor. Dar cum noi nu aveam tren de întoarcere decât peste cinci ore, am încercat să luăm undeva o gustare, însă n-am reuşit, pentru că totul era închis şi satul gol.

Aşa că ne-am deplasat la gară, unde Marcel Breazu a făcut o criză de fiere şi a fost nevoit să se întindă pe o bancă de pe peron. Şi a stat astfel lungit câteva ore, până a venit trenul. Acest episod a avut un ecou pozitiv asupra activităţii corespondenţilor despre care el le spunea celor din redacţie: „Voi habar nu aveţi cu câte eforturi şi în ce condiţii se deplasează aceşti tineri pe teren”, le-a accentuat, într-o şedinţă,  redactorul şef, obligându-i pe redactori să se aplece mai mult şi mai operativ asupra textelor noastre.Unii redactori, mai apropiaţi de mine, mi-au spus: „Ce i-ai făcut, mă, Lazăre, şefului, de vă apără brusc şi vă laudă?!”. „Realitatea”, am răspuns sec.

Revenind la vizita lui Marcel Breazu la Timişoara, el dorea mult să mergem la Reşiţa, la marele combinat siderurgic de acolo. Nu mă îndemna inima, deoarece am scris dur în ziarul local împotiva noului director general al combinatului, nimeni altul decât torţionarul Clujului, Mihai  Patriciu. Acesta fusese luptător comunist în Spania, în detaşamentul „Ana Pauker”, dar scăpat ca prin minune de „ghilotina” lui Stalin, graţie „blândeţei” interesate a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Sinuciderea lui Kolţov

Îmi amintesc că pe atunci tocmai citisem jurnalul din Spania al unui ziarist sovietic, M. Kolţov, care la întoarcere a fost chemat de Stalin, cerându-i explicaţii la întrebarea: „De ce aţi pierdut războiul”? Şi, nemulţumit de răspunsurile acestuia, Stalin l-a întrebat la plecare dacă are pistol la el. Kolţov a spus că i-a  fost reţinut la intrare, dar Stalin a dat ordin să-i fie restituit, iar lui Kolţov i-a spus: „Cred că ştii ce trebuie să faci cu el!” Şi Kolţov a ştiut, căci imediat ce l-a avut în mână s-a sinucis. Memoriile  găsite în arhiva URSS au fost completate de editor, mult mai târziu, introducând discuţia lui cu Stalin.

Întâlnire cu un asasin

Ei bine, Marcel Breazu vroia să-l vadă neapărat pe Mihai Patriciu  care, a fost şeful Securităţii din Cluj, în momentele celei mai severe represiuni. Despre el, Teşu Solomovici scrie în volumul II al cărţii lui, „Securitatea şi evreii”, că Patriciu a executat ordinul lui Alexandru Nicolschi, şeful Securităţii, de a scoate din închisori 50 de deţinuţi deja condamnaţi, participanţi la mişcările de rezistenţă, şi de a-i trimite la Timişoara, unde au fost împuşcaţi. Apoi precizează că era specialist în „fugi de sub escortă” pentru lichidarea celor care nu puteau fi condamnaţi la moarte legal. Trebuie însă să fac o precizare: Patriciu n-a fost şeful Securităţii în Cluj, imediat după 23 august 1944, când acest rol îl avea G. Crăciun, un alt securist notoriu, fapt atestat şi de memoriile fostului mitropolit Bartolomeu Anania. Cei doi securişti s-au remarcat prin cruzime. În perioanaa 1944 – 1948, Patriciu a fost „doar” inspector, apoi a devenit inspector general al Siguranţei din Cluj şi mai apoi şeful Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului din Cluj.

Revenind la Marcel Breazu, ne-am deplasat cu trenul la Reşiţa. Acolo, ca să scap cu faţa curată de omul pe care, cum spuneam, l-am atacat în ziarul local – unde deţineam o rubrică – „cutia cu scrisori” – (de colaborare externă) – am recurs la un truc. De fapt, l-am atacat de Patriciu pentru primul său ordin dat imediat ce a fost instalat director general, anume acela de a nu da voie muncitorilor să intre în combinat decât cu cinci minute înainte de ora 6 dimineaţa. Aceasta cu toate că cei mai mulţi erau navetişti şi veneau cu trenuri locale, din mai multe zone, începând cu ora 4.00. Închizându-le porţile combinatului, Patriciu i-a silit să stea culcaţi pe şanţurile din preajma porţii ferecate până la ora stabilită de noul director general. Iar acum trebuia să dau faţa cu el. Dar am recurs la o şiretenie: am intrat în biroul lui cu Marcel Breazu înainte şi l-am recomandat. Ne aştepta, pentru că vorbisem, în prealabil, la telefon cu el.

Cât  despre mine, am avansat minciuna salvatoare: „Sper că mă cunoaşteţi”! La care el a răspuns neaşteptat, cu o altă minciună: „Sigur, sigur, mereu mă baţi la cap cu realizările combinatului. Mi-a plăcut ce-ai scris depre modul în care maistrul Petrică a urcat sus, pe furnale, pe acele uriaşe conducte de legătură dintre ele”… Numai că textul respectiv fusese scris de un redactor din Bucureşti, trimis anume acolo, dar am tăcut şi eu, mâlc. Marcel Breazu era încântat, deci, de legăturile mele cu Patriciu. Aşa că i-am lăsat circa o oră, să-şi spună „poveştile”, iar eu am intrat în combinat să mai scot ceva pentru ziar.

Asasinul comunist şi emigrarea în Palestina

Aflasem, însă, mult mai târzi , de la un anume Fredi Klinger, că discuţia lor, a lui Marcel Breazu şi Mihai Patriciu, s-a învârtit tot în jurul emigrării evreilor în Palestina, iar Patriciu i-ar recomandat lui Breazu ca evreii români „să stea pe fundul lor” până se rezolvă problema cu englezii din acel teritoriu.  

Citiţi episodul 4, în ediţia de marţi, 6 martie,  cum a schimbat Octavian Paler faţa ziarului România liberă

 Veteranul redacţiei „România liberă”, Virgil Lazăr, continuă seria episoadelor dintr-o altfel de istorie a ziarului care a făcut istorie. În anul în care „România liberă” împlineşte 135 de ani, el publică o serie de amănunte mai puţin cunoscute din istoria acestei publicaţii. Fragmentul central al acestui episod este confruntarea cu asasinul comunist Mihai Patriciu, viitorul şef al Securităţii Cluj, pe care Virgil Lazăr l-a criticat pentru măsurile aberante pe care Patriciu le-a luat în calitate de director al combinatului siderurgic din Reşiţa. Tot Virgil Lazăr descrie şi modul ridicol în care comuniştii îi puneau pe activişti cu formaţie intelectuală, de exemplu filosofi, să urmărească starea culturilor de cartofi.

Cronologie subiectivă:

 
 1944 – Mihai Patriciu devine ofiţer de Securitate

 1948 – Patriciu devine şeful Securităţii Cluj

 1952 – asasinul Mihai Patriciu este epurat din Securitate, apoi numit la conducerea Combinatului Siderurgic din Reşiţa

Portret de asasin

Colonelul de Securitate Mihai Patriciu a fost unul dintre cei mai odioşi asasini din perioada comunistă. El are pe conştiinţă zeci de victime. Printre cei ucişi de asasinul securist se numără şi 13 luptători din rezistenţa anticomunistă, care „au dispărut” din beciurile Securităţii din Cluj, exact în perioada în care Patriciu era şeful aparatului de represiune.

Filosoful transformat în activist

Marcel Breazu a fost un filosof mediocru, transformat în activist comunist. Pentru că se bucura de încrederea nomenclaturiştilor din PCR, el a fost numit la conducerea ziarului „România liberă”. De origine evreiască, el a fost epurat după conflictul dintre Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, în care comuniştii care au trecut prin închisorile din România au câştigat lupta în faţa celor trimişi de Moscova şi care erau, majoritar, de origine evreiască.

Criminalul de la şefia Securităţii

Alexandru Nicolschi este unul dintre cei mai siniştri criminali din istoria co­­munismului românesc. Viitorul călău-şef s-a născut la Tiraspol, în Transnistria. În anul 1941, a fost trimis ca spion pe teritoriul României, însă după doar două ore a fost prins. El a fost eliberat în anul 1944, apoi a devenit general de Securitate şi s-a făcut remarcat prin cruzime. Printre altele, el i-a arestat şi pe foştii săi tovarăşi din PCR, Vasile Luca şi Teohari Georgescu. El a murit în anul 1992.