Trecutul ne ajunge din urmă. De data asta e vorba de copiii anilor ’90, dați în adopție internațională. Azi, își caută părinții biologici. O româncă din Irlanda, Ileana Cunniffe, a lansat, în ianuarie 2015, o platformă de socializare dedicată celor care vor să-și cunoască rădăcinile. A fost asaltată deja de sute de cazuri. Nu-i de mirare. Statisticile oficiale spun că între 1994 și 1999 au fost date spre adopție internațională 10.585 de suflete.
Un tânăr român din America expediază pe cale electronică o scrisoare către mama sa din România, pe care o caută. „Am atâtea întrebări la care aștept un răspuns“, spune Alberto. El știe doar că s-a născut în Galați, a fost abandonat de mama lui, a stat doi ani într-un orfelinat, apoi o familie din America l-a adoptat. Continuă cu textul către persoana aceea pe care doar și-o imaginează, fără să fie sigur că mesajul său va ajunge vreodată la destinație. „Aștept un răspuns de la tine. Dacă nu, nu e o problemă“. Apoi semnează sec, „fiul tău din America“. Este un gen de scrisoare pe care mulți alți tineri aflați acum pe diverse continente ar putea s-o expedieze, către părinții lor naturali din România. Sunt scrisori care nu au o țintă anume, o adresă. Destinația lor e alta, se poate spune mai profundă, conștiința părinților lor naturali.
Amintiri dureroase
Ethan ştie doar că s-a născut la Arad, în 1990. Michaela a văzut lumina zilei în același oraș. La naștere a fost botezată Sofica, dar apoi, ajunsă a nimănui, își găsește căminul în mijlocul unei familii din Malta. Jessica știe că s-a născut în Giurgiu și a fost lăsată de izbeliște în spitalul local, imediat după naștere. Adoptată și ea, la fel ca și Monica, cea de-a doua provenind din Craiova. Alt om povestește că, ajungând în familia adoptivă, găsește acolo și copiii naturali ai acelor oameni. Uneori se mai întâmpla să se ciondănească micuții între ei. Cei de-ai casei spun atunci fratelui lor venit de peste mări că ei sunt născuți acolo, deci ar fi mai privilegiați. Românașul nu stă mult pe gânduri și le răspunde că și el e la fel de special. Pentru că familia adoptivă l-a ales tocmai pe el, dintre mulți alți copii din România pe care ar fi putut să-i adopte.
Platforma de socializare
Putem vorbi despre o întreagă generație de copii abandonați de părinții lor, imediat după 1990. Minorii de atunci sunt azi oameni în toată firea. Dar vor să-și cunoască rădăcinile. Există la ora actuală un adevărat fenomen al căutărilor, de cele mai multe ori pe rețelele de socializare. Se trimit mesaje, se schimbă opinii, se caută cel mai mic indiciu care ar putea conduce spre locul de baștină. Am descoperit o astfel de platformă de socializare înființată la începutul acestui an de o româncă din Irlanda, pe numele ei Ileana Cunniffe. Spune că a văzut tot acest șuvoi de căutări pe Internet și s-a decis să înființeze pe Facebook o comunitate a celor care vor să știe de unde se trag. Și astfel s-a născut „The never forgotten Romanian children“ sau în traducere „Copiii niciodată uitați ai României“. Efectul acestei decizii a fost cu mult peste așteptările autoarei, în primele două săptămâni pagina recepționând mesaje de la 600 de persoane. La ora asta în lista membrilor comunității virtuale sunt nu mai puțin de 1.853 de oameni.
Regăsirea fraților
Cei mai mulți, spune interlocutoarea mea, își caută frații. Pentru că, iată, nu numai drama abandonului este terifiantă, ci și o alta, la fel de înspăimântătoare. Frații au fost despărțiți unii de alții. Unii au ajuns la niște familii care i-au adoptat, alții au ajuns la alte familii, tot în adopție. Distanța între ei putea fi numărată uneori în continente. N-au mai știut unii de alții ani la rând. Cei mai mulți dintre cei care intră pe platforma înființată de Ileana au cel puțin 18 ani, dar sunt și oameni de 25 de ani. Mesajele vin cu precădere din SUA și Canada, fiind însoțite de informații sumare despre locul de origine al celor care vor să știe de unde a pornit viața lor. «Ei sunt dispuși să-și ierte părinții», continuă Ileana Cunniffe, vorbind din experiența acumulată până acum pe această temă. De multe ori, cam în 40% din cazuri, se știe numai numele mamei, nu și al tatălui. Cert este că până în prezent Ileana a primit date de la 120 de oameni, iar 18 povești de viață s-au încheiat cu succes, pentru că părinții și copiii, dar și frații între ei, au reușit să se regăsească prin intermediul acestei platforme de socializare.
Mâna destinului
Povestea unei fete care își regăsește mama arată cât de dur poate fi uneori destinul. Mama dă spre adopție pe una dintre cele două fiice ale sale, imediat după 1990. Fata care a rămas în România moare între timp. Dar mama află, de curând, de cea de-a doua fiică a sa, de care cu mulți ani în urmă se lepădase. Mesajele celor care își caută familiile sunt postate în limba engleză, pentru că e o platformă de socializare în această limbă de circulație internațională. Asta nu este o problemă, pentru că familiile din România pot să posteze, la rândul lor, mesaje în limba română pe această platformă. La nevoie, textele pot fi traduse în engleză, tot Ileana ocupându-se și de acest aspect. Ea singură face toate astea, îmi spune.
Deși nu e ușor, pentru că mai are responsabilități și în propria ei familie. S-a întâmplat de multe ori ca femeia aceasta să fie mediator între copii și părinți, în ceea ce privește comunicarea. S-au organizat conferințe pe Skype între cele două părți. Cel mai rapid caz rezolvat a fost al unui bărbat din Focșani care a postat pe această platformă un mesaj, în căutarea fratelui său despre care aflase că ar fi în Irlanda. N-a fost nevoie decât de 30 de minute pentru ca răspunsul fratelui din Irlanda să apară. Aflu și despre situații în care copiii ajunși în Occident își caută părinții naturali cu ajutorul unor detectivi particulari din România. Dar indiferent de modalitatea de căutare, un lucru este clar, spune interlocutoarea mea, anume că în comunitățile rurale ai șanse mai mari, cu ajutorul autorităților locale, al vecinătății, să afli de o anumită familie și în acest fel copilul abandonat cu mulți ani în urmă să intre în contact cu părinții săi naturali. Mult mai greu este să găsești asemenea informații într-un oraș mare.
Momentul adevărului
Meritul părinților adoptivi este că spun copiilor lor, după ce au ajuns la o anumită vârstă, care le e povestea adevărată, oferindu-le puținele informații pe care le dețin despre părinții naturali, așa cum i-au cunoscut în momentul perfectării adopției. S-a întâmplat ca pe plaforma de socializare să apară și mesajul unui părinte adoptiv care transmitea în eter un mesaj către părinții naturali din România, în speranța regăsirii. Ce mai știe, în plus, Ileana este că acele 18 cazuri deja rezolvate se îndreaptă spre momentul culminant, în care părinții naturali și copiii lor se vor întâlni. Dar asta deja este o decizie care ține numai de cele două părți. Unii dintre copiii de ieri nu vor ca povestea lor de viață să devină publică, ci doar să ajungă acolo unde și-au propus, la răspunsurile pe care le caută de atât de multă vreme.
Ceea ce ține neapărat să transmită Ileana Cunniffe este că în acest moment pe platforma sa de pe Facebook a postat o nouă listă, cu aproape 100 de oameni din Occident, foști copii abandonați în anii 90, care își caută familiile naturale din România. Acești oameni provin din aproape toată țara, din București, Arad, Vrancea, Bihor, Olt, Brașov, Olt, până în Baia Mare, Prahova, Tulcea, Timiș. Se așteaptă acum ca familiile din România, cele care și-au dat copiii spre adopție, să se uite pe lista aceasta și, dacă își recunosc propriul copil, să transmită, la rândul lor, un mesaj pe aceeași platformă.
Statistici incomplete
Cât de amplu este fenomenul copiilor dați spre adopție internațională în anii 90, e greu de apreciat. Am pus o astfel de întrebare celor de la Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție. Răspunsul este valabil pentru perioada 1994-1999, când 10.585 de copii români au ajuns la părinți adoptivi din străinătate. Acestea sunt „datele statistice existente la nivelul instituției noastre“, iată clarificarea oficială. Dar ce s-a întâmplat mai înainte, imediat după căderea comunismului?
Probabil mai avem de așteptat până când arhivele vor decide să vorbească. Trebuie să ne reamintim că acuzațiile de corupție care au însoțit, în anii 90, adopțiile internaționale au dus, la presiunea comunității internaționale, în special a Uniunii Europene, la suspendarea acestei proceduri, în 2001. Avem, în schimb, o lege, 273 din 2004, referitoare la procedura adopției, care arată că acei copii care au fost adoptați, indiferent de către cine, au dreptul să-și cunoască părinții naturali. Tot ce trebuie să facă cei în cauză este să se adreseze acestei instituții, care are o structură specializată în asemenea cazuri, cu informații care pot contura în bună măsură profilul familiei din care se trag. Numai anul trecut au existat 142 de solicitări.
Răspunsul nu a fost mereu pozitiv. O treime din investigațiile ulterioare ale autorităților s-au sfârșit în mod negativ. Sunt prezentate două variante ale eșecului, fie părinții naturali nu au mai fost găsiți, fie nu au vrut pur și simplu să-și mai vadă vreodată copiii. Nu în ultimul rând, specialiștii Autorității atrag atenția că există riscul ca întâlnirea între părinții naturali și copiii pe care i-au dat cândva spre adopție să se încheie cu mari dezamăgiri, mai ales de ordin emoțional, în privința copiilor.
„Este dificil de gestionat un eventual refuz din partea părinților biologici sau aflarea unor vești dureroase despre aceștia, cum ar fi decesul lor sau faptul că suferă de anumite boli ori că nu pot fi găsiți“, în acest sens Autoritatea atrăgând atenția asupra importanței „ședințelor de consiliere“. Este cu adevărat dificil să privești în față ipocrizia…
Legea 273 din 2004, referitoare la procedura adopției, arată că acei copii care au fost adoptați, indiferent de către cine, au dreptul să-și cunoască părinții naturali.
Numai în perioada 1994-1999, 10.585 de copii români au ajuns la părinți adoptivi din străinătate.
