Înainte de prima calatorie în India unul dintre prieteni m-a prevenit: poţi citi câte cărţi vrei, auzi câte poveşti doreşti, şi tot n-ai să fii pregătit pentru ce-ai să găseşti. Nu era vorba de spiritualitate ori de sărăcie ci de descinderea într-o beznă în care, din mersul de melc al taxiului la 3 dimineaţa, într-o căldură umedă şi plină de mirosuri, desluşeşti pe marginea drumului elefanţi şi siluete îmbrobodite în cearceafuri şi care vând ghirlande. E o lume bizară şi departe de Orientul închipuit. Nici sosirea la Ormoc nu e mult diferită. Ormoc City, oraşul principal de pe coasta de vest a insulei Leyte, e la două ore cu ferryboatul de Cebu, capitala regiunii cu acelaşi nume şi cel mai vechi oraş al Filipinelor. La doar două ore dar deja în altă lume.
Am ajuns la Ormoc seara, puţin după şapte, şi m-a întâmpinat o beznă străpunsă doar de luminile mişcătoare ale vehiculelor. Drumul de la ferryboat, printre containere, era acoperit de mâzgă şi străbătut în ambele sensuri de hamali îmbrăcaţi în roşu. În faţa ieşirii era o hală prin al cărei acoperiş se întrevedea cerul înstelat iar printre stâlpii metalici se distingeau tonete cu oale, foc şi fum. Am încercat să întreb de un autobuz spre Tacloban, oraşul cel mai încercat de taifun, însă toţi m-au asigurat că nu mai era nici un mijloc de transport la ora aceea. M-am hotărât să încerc un hotel şi m-am îndreptat spre „Don Felipe“, fala oraşului, şi el scăldat în întuneric. Am pătruns cu siguranţă prin geamurile lipsă ale intrării principale şi lângă recepţie, la lumina unei făclii înfipte într-o sticlă de Cola, l-am văzut pe Simon. Britanic-australian, la peste 120 kilograme, revărsându-se peste scaunul mult prea strâmt, mi-a întins mâna, s-a recomandat şi m-a instruit imediat cu privire la posibilităţile de cazare în oraş. Zero. Fără electricitate totul era mort. Cel mult puteam spera, cu bunăvoinţa staffului hotelului, la două scaune puse faţă în faţă. Bilete pentru autobuzul de Tacloban puteam găsi dimineaţa după ora cinci. Am stat la taclale şi astfel am primit primele informaţii la mâna întâi despre efectele „Yolandei“ în Ormoc. Oraşul era greu lovit, semăna cu un peisaj dupa bătălie („war zone“ a fost termenul folosit de el), multe case prăbuşite, şi mai multe fără acoperişuri, flota de pescuit constituită din circa 20 bărci dispărute – omul îşi pierduse şi el barca însă, din fericire, casa, suficient de bine construită, stătea încă în picioare undeva la 15 kilometri depărtare. Atmosfera de teatru de război mi-a fost confirmată de o scurtă plimbare în întunericul în care doar lumânările de alături de biserica parohială Sf. Petru şi Paul mai aruncau o slabă lumină gălbuie asupra celor care se rugau.
M-am sculat la trei şi jumătate nemaiputând să dorm şi în scurt timp o maşina plină de chinezoaice a parcat la intrarea hotelului. „Ni shi zhong guo ren ma?“ – Sunteti chinezi? – mi-am încercat chineza rudimentară. „Dui, dui!“, Da, da!, au răspuns chinezoaicele entuziasmate. Erau profesoare de chineză de la Institutul Confucius, trimise să predea chineza comunităţii chineze şi doritorilor de chineză din Tacloban. Pe scurt m-au sfătuit să nu cumva să încerc să mă duc într-acolo fiindcă la lipsa de curent electric se adaugă şi lipsa de mâncare şi apă, plus jafurile comise la lăsatul serii. 300 poliţişti fuseseră trimişi pentru a asigura liniştea însă săracele tinere profesoare erau serios speriate de evenimentele trăite. Vazusera cadavre pe marginea drumului şi nu voiau decât să se simtă în siguranţă în Cebu.
Am dat o roată hotelului şi la mijitul zorilor am traversat strada spre terminal. Focuri din surcele încălzeau apa pentru a fierbe ouă pe care întreprinzatorii încercau să le vândă la prima oră. Am realizat atunci, la lumina zilei, cât de serioase erau daunele. Practic peste tot în zona portului străzile erau pline de fiare contorsionate, tablă ondulată, cabluri şi şipci de lemn.
Am bătut oraşul în lung şi-n lat şi spre surprinderea mea, cu toate distrugerile produse de taifun, lumea s-a arătat extrem de zâmbitoare. Nu exagerez când spun că am fost permanent invitat să fotografiez, şi nu daunele, pentru a impresiona autorităţile, ci pe oameni. Într-o situaţie de penurie, fie ea şi potenţială, adică în câteva zile, la terminarea proviziilor, filipinezii m-au invitat fie la o cafea fie la masă. I-am întrebat cum de reuşesc să fie atât de nepăsători în faţa unor încercări care pe alte meridiane ar smulge lacrimi şi bocete şi mi-au răspuns: „Eh, am mai trăit taifunuri“. Simon mi-a povestit apoi de inundaţiile din 1991 în care 5.000 cadavre au invadat oraşul, rămânând apoi pe străzi zile întregi.
Din fericire, chiar dacă electricitatea nu funcţiona (şi nu va funcţiona probabil până la data oficială relativ optimista de început al lui ianuarie) cel puţin toate hidranturile de pe marginea străzilor erau în funcţiune şi toată lumea se spăla la jeturile de apă. Spre după-amiază n-am mai rezistat şi m-am dezbracat şi eu (ceva mai mult decât localnicii, adică la slip) şi mi-am turnat câteva zeci de găleţi de apă.
Poate cel mai mişcător dar şi inedit moment al zilei, dacă nu al călătoriei, a fost întâlnirea unui tânăr cu ochelari de soare ciupind corzile unei chitări acustice trecând prin faţa unui morman de moloz. Am intrat în vorbă şi când i-am pomenit de muzica mea preferată, Zappa ori Southern Rock a început imediat să-mi cânte celebrul „Tuesday´s gone“ al lui Lynyrd Skynyrd. L-am filmat şi l-am îmbrăţişat. Sper să ne mai întâlnim vreodată.
La Tacloban n-am mai ajuns. Fără bani suficienţi (pe Leyte nu există vreun ATM care să funcţioneze) pentru a putea închiria o eventuală maşină, fără hotel şi cu riscul de a ajunge într-un oraş în care şi mâncarea şi apa sunt rare, m-am decis să mă întorc la Cebu.
Pe 13 noiembrie, am făcut turul coastei până la Bogo City, şi deşi până la aproximativ 20 km de Bogo daunele sunt minime, pe ultimii kilometri se întâlnesc la fiecare şerpuire a drumului copii cu pancarte pe care scrie: „Ajutaţi-ne“, „Avem nevoie de alimente şi apă“, etc. La Bogo greu lovită a fost zona portului, din cauza expunerii directe la vânt dar şi structurii lemnoase relativ şubrede a
caselor.
Pentru a înţelege penuria din Filipine e necesar de ştiut că GDP (produsul intern brut) per capita al Filipinelor esta cam o treime din cel al României iar saracia este cât se poate de evidentă, multă lume trăind de la o zi la alta. Daca Tacloban este în atenţia mass-mediei mondiale iar Ormoc e la staţia de ferryboat, cei din nordul provinciei Cebu, chiar mai puţin încercaţi, sunt mai expuşi penuriei datorită concentrării ajutoarelor asupra zonelor cu o mortalitate mare.
Sper ca organizaţiile guvernamentale şi internaţionale să îi ajute cât mai repede, înainte ca numărul victimelor să crească (intenţionat am lăsat cifrele deoparte, noi având experienţa Timişoarei cu cei 6.000 morţi declaraţi). Dacă am văzut un popor demn în faţa vitregiilor naturii, e cel
filipinez.
Corneliu Cazacu este fotograf în Germania. (www.photoimagomundi.vs)
