6.7 C
București
sâmbătă, 20 aprilie 2024
AcasăLifestyleFoodFabrica celor pe care nu-i angajează nimeni

Fabrica celor pe care nu-i angajează nimeni

Prima oară am căutat informaţii pe Internet despre “oameni care ajută oameni”. Aşa am dat peste Bogdan Dincă şi fundaţia lui – “Soul to soul”, pe care a înfiinţat-o în 1998. Un bărbat de 36 de ani. Viaţa i s-a schimbat radical la 17 ani, din cauza unui accident stupid, într-un bazin, de fundul căruia s-a lovit in cădere. Au urmat şase luni de chinuri, imobilizare la pat, operaţii fără succes pe coloana vertebrală. A rămas cu diagnosticul de tetrapareză spastică. Dar a decis că viaţa trebuie să meargă înainte. Si-a dus la bun sfârşit studiile universitare – Psihologie – în 2004. Cu patru ani în urmă s-a căsătorit.

Din uşă-n uşă

Revenim la organizaţia umanitară. “Nu aveam bani, la început. Doar idei şi prieteni. Doream să-i ajut pe cei care suferă ca mine”, zice Bogdan. A încercat să rezolve problema financiară, bătând la uşile unor patroni. La unii a găsit înţelegere, la alţii doar ocară. “Am avut parte şi de cuvinte grele, ceva de genul – mai lăsaţi-ne cu handicapaţii voştri!”, îşi aminteşte gazda. Din primii bani a cumpărat scaune cu rotile, pe care le-a dus la un cămin de bătrâni. Pe urmă a deschis o sală de kinetoterapie, la Casa Tineretului din Râmnicu Vâlcea, timp de un an. Atât i-au ajuns banii pentru salariile specialiştilor de acolo. Important e că în acel interval au venit 50 persoane cu handicap şi au făcut tratamente de recuperare. A mai organizat spectacole şi concursuri pentru cei loviţi de soartă. Bogdan ştie că numai în Râmnicu Vâlcea sunt aproximativ 1.000 de persoane cu handicap. 

Economia socială

Câteva lucruri merită spuse despre economia socială, un concept nou pe plan mondial. Se remarcă principiul de a crea firme în care să lucreze persoanele dezavantajate pe piaţa muncii. Mai ales cei cu diverse grade de handicap, dar care sunt totuşi capabili să-şi câştige pâinea prin forţa braţelor şi a minţii lor. România are deja legislaţie care permite înfiinţarea unor astfel de structuri profesionale. Cel mai bun exemplu e Ordinul 60 din 2007 al Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, legat de “întreprinderile protejate”. Importante sunt şi prevederile stipulate în Legea 207 din 2009, în care se arată obligaţiile pe care le au firmele cu mai mult de 50 de salariaţi. Acestea au trei posibilităţi de-a se achita faţă de persoanele cu handicap din România. Una din ele trebuie neapărat respectată. Prima ar fi să angajeze doi oameni cu nevoi speciale, remunerându-i cu salariul minim pe economie. A doua variantă – să plătească la stat o taxă echivalentă cu cele două salarii. A treia – să achiziţioneze, lună de lună, bunuri sau servicii de la o întreprindere socială, în limitele aceloraşi două salarii minime.

Bani europeni – 300.000 de euro

Să pui pe roate o întreprindere în mijlocul crizei economice, mai ales în România, plină de falimentele firmelor mici şi mijlocii – iată “curaj şi nebunie”, recunoaşte zâmbind Bogdan Dincă. S-a bazat, ce-i drept, pe Uniunea Europeană, la “uşa” căreia a bătut în 2009, cu proiectul unei întreprinderi sociale în domeniul confecţiilor. Iată cifrele – 300.000 de euro, nerambursabili, pe o perioadă de doi ani. Banii au venit în proporţie de 75% de la Fondul Social European şi 23% de la Guvernul României. S-au adăugat 2% din resurse proprii. Ceea ce înseamnă că asociaţia umanitară a scos din buzunar 30.000 de lei. E drept că se strânseseră deja, în contul organizaţiei, anumite sume de la populaţie, datorită acelui mecanism financiar care permite unui contribuabil să redirecţioneze 2% din impozitul plătit la stat către o activitate caritabilă.

Selecţia personalului

Era nevoie de 15 oameni, conform planului. Persoane cu handicap. A fost organizată o selecţie, vestea ducându-se spre diverse fundaţii de caritate locale. S-au prezentat 25 de candidaţi. Fără să se pună accent pe vârstă sau pe studii. Unii aveau 20 de ani, alţii erau trecuţi de 50, dar majoritatea cu diploma de liceu în buzunar. Au fost evaluaţi de o comisie, stabilindu-se cine are aptitudini pentru meseria de croitor, dar şi cine îşi doreşte cu adevărat să lucreze. Cuvântul psihologului a fost esenţial. “Unii au venit din curiozitate, alţii au demonstrat că vor să facă treabă”, îşi aminteşte Bogdan. A urmat etapa şcolarizării, în următoarele şase luni. De data asta, meseriaşii în ale croitoriei au ieşit la rampă, cu atât mai mult cu cât niciunul dintre cei 15 admişi nu ştia cu ce se “mănâncă” arta stofei. Cert e că au învăţat cu toţii – şapte femei şi restul bărbaţi – ce înseamnă să fii “confecţioner textile”, după cum sună calificarea obţinută. Pentru efortul lor de o jumătate de an – lecţii teoretice şi practice – au fost răsplătiţi, în conformitate cu proiectul european, cu o bursă de 500 de lei.

Maistrul croitor

Avem de mers zece kilometri, de la Râmnicu Vâlcea până în satul Gura Văii. De aici se vede intrarea în defileul Oltului. Dar noi ne pierdem pe un drum lăturalnic, până la fosta şcoală, luată în concesiune de Fundaţia lui Bogdan Dincă, şi trecută prin ample modernizări – centrală termică, grup sanitar, calorifere, parchet, pereţi zugrăviţi. Altfel, o clădire care se integrează în peisajul local – curtea inundată de flori şi mai ales genorozitatea acoperişului, chiar şi faţă de tinda impunătoare a casei. Suntem întâmpinaţi de priviri surprinse. Descoperim o sală în care sunt 15 maşini de cusut automate. Şi tot atâţia oameni. Iar în faţă, stând în picioare, la o masă întinsă, acoperită cu stofe răsfirate sau câţiva baloţi, stă maistrul croitor. O femeie mică de statură, între două vârste – Silvia Popescu. Ea dă tonul operaţiunilor. Mai întâi croieşte, după care materialele pleacă spre subalternii săi, împărţiţi pe echipe. Ei desăvârşesc fiecare produs în parte – festonat, făcut tivul, pus nasturi, călcat şi multe altele. “I-am împărţit pe echipe, după cum se pricepe fiecare să facă anumite treburi”, explică şefa. Interesantă şi povestea ei. O femeie de 20 de ani în branşă. Pentru prima oară lucrează alături de persoane cu dizabilităţi. Experienţa o încântă. “Am remarcat seriozitatea lor. Respectă întocmai programul de lucru”, suntem introduşi în atmosferă. Munca începe zilnic la opt dimineaţa şi se termină la patru după-amiaza. 

“Stâlpul” casei

Fiind vorba de o distanţă mare de la Râmnicu Vâlcea până la muncă, este asigurat transportul de către angajator. Toţi salariaţii locuiesc în oraş. Locul de întâlnire e în faţa Casei Tineretului, în cartierul Ostroveni. De acolo pleacă autobuzul. Silvia ne prezintă câteva destine, alături de care îşi petrece viaţa profesională din 29 mai 2010 – prima zi în care întreprinderea socială de la Gura Văii şi-a deschis porţile. Rozalia are 35 de ani. Este surdomută. Cu greu ne putem înţelege. Suntem ajutaţi tot de maistrul croitor, care în numai câteva luni a învăţat limbajul semnelor. Mai ales că patru dintre muncitorii de aici nu pot vorbi şi auzi. Revin la dialogul cu Rozalia. E măritată, are o fetiţă de şapte ani şi un soţ pensionat pe caz de boală. Ea e practic stâlpul casei. Corina are 30 de ani. Se opreşte din lucru şi îşi “desenează” viaţa, din numai câteva mişcări ale mâinilor, balansându-le în aer. A stat o bună perioadă în şomaj.

Zice că pe unde se ducea, să caute o slujbă, i se dadea de înţeles că o persoană ca ea, cu dizabilităţi, are puţine şanse. La fel zice şi Alina, care are 29 de ani şi un băieţel de trei ani. De la asociaţia de surdomuţi, din care face parte, a auzit de noua întreprindere socială, a venit aici şi a obţinut postul. Ştefan e un tip mai retras, cu părul deja încărunţit, la cei 31 de ani ai săi. A lucrat pe şantier, la Govora, îşi aminteşte, pe urmă şi-a dus viaţa cum a putut, timp de un an, în şomaj. Reuşeşte să se expime, dar cu greu. Cristina, o fată uscăţivă, puţin adusă de spate, spune că şi-a petrecut prima parte a vieţii la casa de copii. “Pe unde mă duceam să mă angajez, mă şi respingeau, că am fost la casa de copii”, se tânguie, apoi Ştefan sare să-mi confirme acelaşi tratament de care a “beneficiat” în faţa unor patroni. Şi el a trecut pe la un cămin de orfani. Iată şi o rază de soare în ochii Adelinei şi ai lui Bogdan. Sunt soţ şi soţie. Am auzit de la meşterul croitor că Bogdan e omul de bază în ale meseriei, în cadrul acestui colectiv. “Avem rate de plătit. Ne descurcăm. Sper să ne descurcăm şi mai bine”, pare optimistă ziua de mâine în opinia tânărului.

Salariu de 970 de lei

Adevărul e că persoana cu handicap din România se mai luptă şi cu o altă dizabilitate, de data asta a societăţii. Primeşti o pensie de numai 297 de lei pe lună. Dacă nu te poţi mişca singur, fiind dependent de căruţ, ai parte de ajutorul unui asistent personal, care câştigă 470 de lei lunar. Dar şi banii aceia s-au redus cu 25%, ca la toţi bugetarii. E adevărat că salariaţii pe care i-am cunoscut acum vin pe picioarele lor la muncă. Doar una din fete are nevoie de mama ei, care-i stă alături pas cu pas. O şi ajută la anumite treburi. Important este, aşa cum remarca şi maistrul croitor, că aceşti oameni muncesc, şi poate că pentru prima oară se simt utili. Dar nu numai atât. Câştigă o pâine ceva mai “albă”, faţă de “cenuşiul” pensiei lor de handicap. Salariul este de 970 de lei. “Produsele noastre sunt de cea mai bună calitate. Nu e nicio diferenţă, faţă de orice altă fabrică de confecţii”, conchide maistrul Silvia Popescu.

Rapoarte trimestriale

Producţia e încă la început de drum. Abia s-a finalizat primul contract de 100 de salopete pentru un agent economic din Vâlcea. Şi se preconizează o cantitate cel puţin la fel de mare pentru o firmă din Mediaş. Dar capacitatea maximă poate ajunge la 500 de salopete pe lună. Se lucrează numai pe baza comenzilor ferme. Deja intrăm în sfera afacerilor. A fost prevăzut, prin proiectul european, ca noua entitate economică să aibă, pe lângă cei 15 salariaţi – persoane cu dizabilităţi, şi o altă structură, de data asta a profesioniştilor în materie de administraţie. Vorbim de un manager, un responsabil financiar, un contabil, un consultant juridic. Exisă şi o persoană responsabilă de relaţia cu presa. Facem apoi cunoştinţă cu Gina – după cum se recomandă, scurt – managerul.

O problemă extem de importantă e publicitatea, şi pentru asta tânăra din faţa noastră trimite zilnic mail-uri pe toate “cărările” Internetului, se ocupă de pliante, dar şi de alte modalităţi de publicitate. Ne anunţă că se mai pot produce lenjerii de pat, articole pentru nou-născuţi sau prosoape. Şi câteva preţuri, asigurându-ne că sunt sub tariful de pe piaţă. De exemplu, o salopetă costă 45 de lei, un prosop nu depăşeşte 1,5 lei şi lenjeria de pat face 50 de lei. De notat că nu pot fi comercializate produse la bucată, întreprinderea socială vinde marfa numai la persoanele juridice. Administrativul trimite rapoarte trimestriale către Ministerul Muncii, la organismele din structura Uniunii Europene, pentru a se vedea cum e cheltuită fiecare centimă din banii europeni.

“Protecţie” românească

Rămâne de văzut ce se va întâmpla după aprilie 2011, când banii europeni care susţin întreprinderea socială din Gura Văii se vor epuiza. De atunci, va trebui ca sistemul nou-creat să se autofinanţeze. Discutam la un moment dat cu Bogdan Dincă, preşedintele Fundaţiei “Soul to soul”, despre conceptul românesc al “întreprinderilor protejate” – cele care asigură până la urmă integrarea pe piaţa muncii a persoanelor cu dizabilităţi. O statistică din 2009 a Autorităţii pentru Persoanele cu Handicap indica faptul că în ţara noastră erau la acel moment 394 de firme cu un astfel de caracter social – acoperind domenii profesionale dintre cele mai diverse. Dar iată cum simte “protecţia” statului român un om care a pus în funcţiune un asemenea mecanism. Să luăm ca exemplu TVA.

“E adevărat că nu plătesc taxa asta către stat. Dar atunci când cumpăr materia primă, achit şi TVA-ul către furnizor”, spune bărbatul, adăugând că “suntem văzuţi ca orice alt agent economic, când e vorba de plata celorlalte impozite către autorităţi”. Pe de altă parte, eşti obligat de lege să ai un plafon de 35.000 de euro pe an al cifrei de afaceri. Dacă îl depăşeşti, vei plăti şi TVA către stat, iar întreprinderea nu va mai avea caracter social, chiar dacă respectă acel normativ care spune că cel puţin jumătate din salariaţi sunt persoane cu handicap. Bogdan e oricum decis să meargă mai departe. Chiar cu un nou proiect european, de data asta pentru un atelier de tâmplărie, în care să angajeze tot persoane cu dizabilităţi. “E mai mult decât o afacere. E viaţa mea”, se arată decis omul să dărâme orice bariere, chiar şi din scaunul său cu rotile…

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă