» La mijlocul anilor ’90 patru sociologi au facut la Bucuresti un experiment inedit care surprinde socurile traite de generatia care s-a nascut in preajma instaurarii comunismului. Efectele dezradacinarii sunt de altfel vizibile in toata tara, inclusiv la Galati, mai ales prin prisma exploziei gradinilor de bloc.
In 1994, sociologii vintila mihailescu, Viorica Nicolau, Mircea Gheorghiu si Costel Olaru au petrecut, zilnic, ore intregi in blocul 311 de pe Strada serban Bogdan Stan, din cartierul Militari. Pe durata unui an, cercetatorii au intervievat locatarii si le-au urmarit reactiile individuale si colective la presiunea statului de a le uniformiza vietile prin urbanizare fortata. "Privite la 15 ani distanta, multe dintre aceste comportamnte par dintr-o alta lume. Dar ele reprezina lumea in care s-a nascut populatia adulta a tarii si care si-a pus amprenta asupra vietii sociale prezente", explica acum coordonatorul ineditului studiu, profesorul Vintila Mihailescu. Analiza cu pricina i-ar putea avea ca subiecti pe toti romanii nascuti in jurul anilor ’40, perioada care coincide cu instalarea comunismului in Romania. Ei au trait epoca de aur a dezradacinarii, cand sute de mii de oameni au lasat satul si s-au mutat in fabricile si apartamentele inghesuite de la oras.
Instalati de bunavoie sau cu forta
Strada serban Bogdan Stan pare sa fie la granita dintre trecut si prezent. De-a lungul ei se insira giganti de beton cu 10 etaje, dar si vile de ultima moda, aflate in imediata apropiere a unor case taranesti cu curte si bolta de vie, cu bacanie de fructe si alimente si cu afise care te anunta ca din zona poti cumpara vin varsat. Aici se afla si blocul 311, P±4, unitatea de analiza aleasa de cercetatori pentru experimentul sociologic care isi propunea, in 1994, sa arate cum locatarii isi pun amprenta asupra locuintei lor si constituie impreuna "un soi de comunitate". "Trei sute unspele", cum il alinta avizatii, a fost dat in folosinta in toamna lui 1977, an marcat de un amplu val de demolari cu miza ideologica, dar si de stramutari determinate de cutremurul din 4 martie.
"Pentru unii, venirea aici a fost o drama, pentru altii, incununarea unor demersuri de ani de zile", noteaza sociologii in introducerea studiului. Doamna E. S., proprietara a unui apartament in blocul 311 inca de la darea in folosinta a cladirii, intra in cea de-a doua categorie, a celor care si-au dorit din toata inima un apartament in imobilul din Militari. E. S., acum iesita la pensie, isi aduce aminte de sociologii care, in urma cu 15 ani, au intrebat-o pe ea si pe membrii familiei sale despre viata la bloc: "Asa e, am spus cum scrie acolo. Am facut memoriu la Elena Ceausescu. Aveam deja patru copii si stateam in doua camere". E. S. reda povestea obtinerii apartamentului cu aceleasi cuvinte cu care a fost citata si in studiu, semn ca fericirea primirii locuintei i-a tatuat ireversibil datele in memorie: "Pe 3 august l-am nascut pe Bogdan, pe 3 septembrie am pus memoriul la posta. Vreau sa zic ca pe 3 noiembrie am avut deja apartamentul nominalizat".
Nu la fel de incantat de mutarea in blocul 311 a fost administratorul imobilului, Mihai Ilie, care a ajuns locatar la blocul din Militari in vara lui 1989, dupa ce i-a fost demolata casa, in timpul procesului de urbanizare fortata. "Aveam casa aici, la doi pasi. Da’ mi-au demolat-o comunistii si mi-au dat aici", spune Ilie, care si acum il mai blestema pe Nicolae Ceausescu. "Ce l-am mai injurat si blestemat ca mi-a luat casa! si dupa sase luni l-a ajuns blestemul, ca l-au impuscat!"
Mihai Ilie descrie mutarea la bloc ca pe o adevarata drama, iar apartamentul, ca pe o veritabila cusca. "Aveam curte la casa, pomi. Era o frumusete. Au fost groaznice primele luni la bloc, zici ca eram inchis", spune Ilie. Pensionarul se numara printre cei care le-au descris sociologilor blocul si orasul in termenii disperarii, precum "aglomerare de locuinte", "furnicar de oameni", "galagie", "balamuc".
"Blocul socialist este, fara indoiala, un spatiu constrangator, dar se ajunge, de obicei, la a trai blocul si a-l face astfel sa traiasca", mentionau cercetatorii in analiza facuta la 311. Un exemplu dat pentru a sustine aceasta ipoteza este cazul "tanarului inginer D.T., care, in 1994, le declara sociologilor ca blocul este o "interfata" intre exteriorul orasului si interiorul apartamentului: "Ai intrat, ai deschis usa apartamentului, ai intrat inauntru, ai inchis-o si gata, cercul s-a inchis. Esti acasa, in intimitatea ta". D.T. este de fapt inginerul Dan Teodorescu. Astazi, barbatul nu isi mai aminteste sa fi vorbit vreodata cu sociologii coordonati de profesorul Mihailescu. stie doar ca unul dintre semnatarii studiului, Mircea Gheorghiu, e vecin cu el. "Nu stiu sa ma fi intrebat ceva pentru analiza de care spuneti. Cred ca a bagat de la el."
Omul se recunoaste totusi in descrierile din studiu: "Da, imi tin aparatele electronice in camera de culcare pentru ca acolo ma concentrez mai bine, cum scrie acolo. Probabil a vazut Gheorghiu cand venea in vizita la mine".
Gradina de la Scara 1
E.S. nu a uitat termenii in care descria in 1994 gradina din spatele blocului. Atunci, femeia o caracteriza drept "un adevarat paradis, cu multi trandafiri", acum insa e doar ceva ce "nu mai e ce-a fost". Initial, amenajarea gradinii devenise un adevarat prilej de socializare a noilor locatari, iar conditiile din jur au transformat-o intr-un element important al vietii sociale: "Ieseam in fiecare zi, stateam de vorba pe banci, era frumos acolo, la umbra", spune E.S. Ea se refera insa la primii ani care au urmat mutarii in bloc. La momentul studiului, in 1994, lucrurile deja se schimbasera, asa cum noteaza si sociologii: "Acum oamenii vorbesc despre toate acestea la timpul trecut, si e greu, uneori, sa refaci imaginea a ceea ce a fost odata «parcul». Viata sociala care se desfasoara aici este pe cale de a disparea".
Cu totul de acord cu aceasta concluzie este si Mihai Ilie. "Acum mai iesim doar cand avem adunare. Da’ mai tot timpul nu e nimeni in ea. Acum lumea sta in casa, la televizor, cat e ziua de lunga", spune administratorul, foarte suparat ca primaria nu-l mai lasa sa aiba grija de gradina.
In afara de demolarea casei sale, Mihai Ilie nu are prea multe sa le reproseze comunistilor. Poate doar foametea din anii ’80, dar el si ai lui nu prea au simtit-o. Era maistru la Intreprinderea Ventilatoare Bucuresti si avea salariu bun. "Acuma statul nu mai ajuta cetateanul cu nimic. Nu se compara cu viata de atunci. Acum suntem liberi, dar murim de foame."
La fel de nostalgic dupa vremurile apuse este si Petre Mihaila, si el locatar din blocul 311. Colonel in rezerva, acesta a fost repartizat in multe localitati pana sa ramana cu domiciliul definitiv in 311, la Bucuresti. "Dumneavoastra, tinerii, aveti o casa, un loc al dumneavoastra? Aveti unde va petrece timpul liber, in afara de de cluburi si discoteci? Aveti sali de sport puse la dispozitie de stat?", ne intreaba retoric ofiterul rezervist, explicand astfel de ce considera comunismul net superior capitalismului actual.
Pe aceeasi lungime de unda se plaseaza si E.S., care e chiar mai vehementa. Fosta angajata a Ministerului Apararii, la Transmisiuni, e de parere ca acum "se moare de foame mai rau ca atunci". Pentru ea, Revolutia de la 1989 a insemnat un singur lucru: "Din tovarasi ne-a facut domni. Atat si nimic mai mult".
» Efectul televizorului: de la bucatarie la living
Pentru a demonstra diferenta dintre modul in care locatarii percepeau spatiul de locuit inainte si dupa 1989, sociologii iau ca repere, printre altele, bucataria si gradina din spatele blocului.
"Intimitatea intr-un spatiu comun tine, poate, de o forma de viata sociala mai rurala sau, in orice caz, mai putin individualizata decat cea atribuita in general marilor orase. Ea nu este generala si mai ales nu mai este aceeasi ca inainte de 1989. Este si ea in tranzitie, ca intreaga societate. La nivelul blocului, mai precis al apartamentelor, aceasta «tranzitie» poate fi identificata in trecerea de la bucatarie la living", mentioneaza studiul.
Elementul-cheie al acestei schimbari este televizorul, care se afla in sufragerie. "Inainte de Revolutie nu intram aproape deloc in sufragerie, doar asa, din cand in cand. Acum petrecem acolo majoritatea timpului", spunea locatarul P.M., citat de sociologi.
si E.S., care in tinerete a trait tot la casa, e de acord cu importanta televizorului in modul in care este folosit spatiul apartamentului. "Dupa Revolutie, am inceput sa stam mai mult in sufragerie, acolo era televizorul. Acum avem televizor in fiecare camera."
Studiu de caz: vikingii migratori de la Galati
"Orasul rosu", cum a mai fost denumit Galatiul, a atras in anii ’60 aproape 100.000 de oameni, veniti cu precadere din satele sarace ale Moldovei pentru o slujba la mamutul de otel. Ei sunt cei care au pus agricultura in cui si au devenit prima "generatie incaltata". Insa pe multi dislocarea i-a transformat in inadaptati care-si tradeaza si azi originile taranesti.
Incepand cu 1960, gara Barbosi de langa Galati era mereu plina de asa-zisii venetici, care coborau cu o valiza si cu ganduri mari de reusita in orasul de la Dunare. Intrebau unde se fac angajarile pentru combinat si deseori stateau in strada zile intregi pana sa le vina randul. "Dormeau pe trotuar ca sa tina coada la recrutari, care se faceau undeva pe strada Traian, intr-o ghereta.
Cozile astea semanau cu cele de la alimentara cand se primeau tacamuri. Erau mai multi tineri, dar si oameni in toata firea, cu familie. Au venit si multe femei, in special macaragite de la Hunedoara, unde combinatul deja functiona", isi aminteste Tudorache Petrea, unul dintre muncitorii care au lucrat la sondarea solului pe care a fost ridicat combinatul. "De multe ori ma uitam la cei proaspat veniti in cartierele Micro 20 si 21, ii vedeam cum dupa program ieseau, roiuri, in gradini. Isi improvizasera curti pe langa blocuri si trebaluiau acolo. Era pentru ei o viata noua si incercau sa si-o faca pe gustul lor", incheie Tudorache Petrea.
"Veneticii", abonati la cocserie
Sectia din combinat cea mai putin dorita de muncitori – cocseria unde conditiile de munca erau de departe cele mai grele, a fost populata in special cu cei veniti din alte judete. "Imi amintesc ca aveam la cocserie multi colegi din satele din Vrancea. Prin ‘70-‘80, cocseria era considerata batalion disciplinar. Cei care faceau vreo boacana erau trimisi automat acolo. Multi veneau necalificati si incepeau profesionala odata ajunsi la Galati. Dar, culmea culmilor, in scoala profesionala ii amageau cu denumirea pompoasa de "asistenti chimisti" pentru posturile din cocserie. si multi au muscat. Suna frumos, dar totul era, de fapt, lopata. Eu stiam unde vin, m-au interesat banii, pentru ca se platea mai bine ca in alte sectii", spune Eugen Petrea, fost angajat la cocserie, originar din Galati. Sosirea asa-zisilor venetici a schimbat si arhitectural fata Galatiului, caci in scurt timp au fost ridicate mai multe cartiere de blocuri special pentru ei. Tiglina, Mazepa, Micro 18, 19, 20 sau 40 au devenit zonele nou-venitilor.
Tot ei au consacrat si cateva carciumi din localitate, unde se strangeau in numar foarte mare si isi petreceau timpul dupa iesirea din tura. Poreclele acestor localuri s-au pastrat si azi. "La ultimul leu", unde se spune ca veneau cu intreg salariul si pana nu il consumau pana la ultimul leu nu se lasau, "Distrugatorul", "Om bogat, om sarac" sau "Print si cersetor", porecle care sugerau cam acelasi lucru – faptul ca isi cheltuiau venitul rapid, odata intrati sa-si stinga focul. Tot ei au fost porecliti si "vikingii", pentru ca de multe ori ii provocau la scandaluri pe locuitorii vechi ai Galatiului. Pana si blocurile de garsoniere in care multi dintre combinistii nefamilisti erau cazati erau numite in anii ’60 "blocurile vikingilor". "Locuintele din zona Tiglina au fost ridicate in jurul anilor ‘50 pana spre anii ’70 pentru combinat, pentru ca se punea problema aducerii masive de forta de munca.
Galatiul la inceputul anilor ‘60 numara cam 100-120.000 de locuitori. si pentru constructia combinatului au fost adusi muncitori din absolut toata tara, cu care populatia a crescut cu aproape 100.000 in cativa ani. Pentru acestia s-au construit masiv blocuri. Evident, veneau si din satele si localitatile judetului Galati, dar acestia faceau naveta", sustine istoricul galatean Dragos Cristian Caldararu. Inainte de evenimentele din decembrie ‘89 existau planuri ca tot ce ramasese in urma razboiului sa fie demolat si deasupra sa se ridice doar blocuri de locuinte. Presa vremii, mai exact ziarul local "Viata noua", era plina de reportaje si relatari de pe santierele unde se ridicau intr-un ritm foarte alert aceste blocuri pentru oamenii muncii.
"Ziarul ajungea in toata regiunea si reusea sa mobilizeze oamenii sa migreze spre Galati, pentru ca le confirma intr-un fel ca, in calitate de viitori otelari, vor primi sigur locuinta", spune Ilie Zanfir, fost angajat al Serviciului Personal la SIDEX si director al bibliotecii V.A. Urechia.
Intrecere pe ramura intre straturi
Ilie Besliu are 77 ani si e unul dintre "vikingii" din Micro 40. A lasat in 1975 satul Malaiesti din Vaslui si a venit la Galati sa se califice ca otelar. "M-am angajat in Combinat la 42 de ani, pe 23 august 1975. Era greu de trait acolo si ma gandeam si la faptul ca va fi si mai greu la pensie. Cand lucrezi in agricultura, e vai si amar la pensie. Inainte muncisem ca referent la Consiliul Popular, contabil de CAP, deci am avut mai multe meserioare in comuna respectiva. Cand am venit in Galati eram om in toata firea, cu patru copii si numai fete. si aici m-am angajat la sectia TC1 – (n.r. – turnare continua 1). Nu aveam experienta, m-am angajat ca necalificat. Am invatat in doua luni, m-am calificat si am avansat rapid", spune Ilie Besliu.
Batranul a tanjit mereu dupa viata de la tara in toti acesti ani, dar venitul bun si locuinta oferita la angajare l-au incurajat sa ramana in oras. Nostalgia i s-a mai ameliorat de cand si-a facut o gradina chiar vizavi de blocul sau. "De 20 de ani de cand mi-am facut gradina asta de 200 mp, am avut unde sa iesim. Caci te sleiesti sa stai sa te uiti pe geamul apartamentului. Eu de mic copil am lucrat in agricultura si pentru mine nu merita sa stai pur si simplu sa nu faci nimic intre patru pereti.
Si nici sah nu stiu sa joc, ca sa-mi omor timpul", explica, zambind, batranul combinist. Aici isi pune de toate, patrunjel, morcovi, ceapa, ridichi, rosii, toate pentru consumul casei. "Am recolta frumoasa. Am crescut la inceput si iepuri, gaini si purcei. Dar mi-au dat hotii atacul si m-am lasat pagubas." De la geamul apartamentului cu patru camere sotia pseudoagricultorului ii face cu mana, ii cere sa aduca niste ceapa. Batranul isi ridica sapca de proletar si ii raspunde ca da un interviu despre vremurile in care o duceau bine si vine mai tarziu.
Multi din generatia "vikingilor", majoritatea trecuti de 60 de ani, se intalnesc zilnic intr-un parc din cartierul Tiglina. Acolo joaca table si sah, organizeaza si campionate. Fostii otelari si-au trasat chiar zone de fumatori si de nefumatori, in functie de afectiunile fiecaruia. Facand haz de necaz, combinistii spun ca, in general, cei care au lucrat in aceeasi sectie in combinat se intalnesc acum in aceeasi sectie de spital.
In parc l-am intalnit pe Neculaie Fota, unul dintre cei care au lucrat la fundatia combinatului. S-a angajat in combinat in 1960, in constructii. Avea 27 de ani, era casatorit si venea dintr-un sat din Tulcea. Adversarul sau la jocul de table este Ion Gheorghe, 77 de ani, fost muncitor si el in combinat. Barbatul isi aminteste cum cei din generatia sa, veniti de la tara, isi incropeau cotete si gradini intre blocuri si cautau balega sa ingrase pamantul nu prea roditor dintre betoane.
"Era chiar si competitie intre ei: cine scoate mai multa productie din gradina. Uneori se mai certau cu restul locatarilor pentru ca foloseau apa de la chiuveta pentru udatul gradinilor. Trageau un furtun racordat la chiuveta si il scoteau pe geam in gradina. si cum pe vremea aia nu erau apometre si se platea la comun, asta ii scotea din pepeni pe vecinii lor", isi aminteste Ion Gheorghe.
Acum insa, cand industria este in cadere, acelasi combinat care a atras odata zeci de mii de oameni si a ridicat "Orasul rosu" nu mai are nevoie, numeric, de aceeasi forta de munca. Consecinta imediata e vizibila: astazi se petrece o migratie inversa, in care multi combinisti si-au lasat apartamentul, primit in calitate de otelari, si s-au retras la tara.
