Spălarea pe creier nu are limite în Coreea de Nord. Două refugiate care trăiesc acum la Seul îşi amintesc şocul fără egal pe care l-au avut: după ce au fost învăţate de mici să îl adore pe tătucul Kim Ir Sen, a venit la un moment dat vremea să afle, pe propria piele, cât de multe motive aveau, de fapt, să îl urască.
La mijlocul anilor ’90, publicul occidental era martorul unui episod parcă desprins dintr-un serial difuzat în universuri paralele: milioane de cetăţeni nord-coreeni plângeau isteric, se aruncau pe jos şi îşi smulgeau părul din cap pe străzile Phenianului. Motivul? Urmau funeraliile părintelui-fondator, Kim Ir Sen.
În faţa acelor imagini, şocul telespectatorilor din lumea -liberă devenea de înţeles: cum se putea ca un satrap care şi-a transformat ţara în cel mai mare şi mai longeviv gulag de pe suprafaţa globului să -bene-ficieze de adulaţia unei -întregi populaţii? Multe voci au con-siderat atunci că la mijloc era 100% regie, că lacrimile nu erau sincere, ci impuse, şi că oa-menii plângeau nu din dis-pe-rare că un mare om a dispărut, ci îngroziţi de faptul că, dacă nu vor proceda astfel, vor urma ei.
Deruta şi suspiciunile occidentalilor se întemeiau pe logică. Sub conducerea lui Kim Ir Sen, milioane de indivizi au intrat în puşcării sau au fost ucişi, a fost introdus un sistem diabolic de caste (Songbun), iar zeci de milioane de nord-coreeni au fost obligaţi să ducă o viaţă în locul căreia mulţi oameni normali ar prefera fără dileme suicidul. Ar fi trebuit, deci, să fie clar că nici măcar unul dintre nord-coreenii pe care lumea întreagă i-a văzut bocind la televizor nu făcuse asta sincer.
„Viaţa mea era sub controlul lui“
Au trecut 19 ani de la acel moment şi i-aş invita pe cei care nu au crezut la fel să arunce primii piatra. Personal, mărturisesc că mi-a fost greu, în timpul care s-a scurs, să cred că oameni care au cunoscut Răul în cele mai concrete forme ale sale ar fi, în acelaşi timp, capabili să-i aducă ofrandă un doliu sincer şi propriile lacrimi.
Iată, însă, că se poate. “Am plâns când a murit Kim Ir Sen, am plâns sincer, pentru că la vremea respectivă asta simţeam; simţeam că viaţa mea era sub controlul lui. Funcţiona, într-adevăr, acel sistem de raţii la hrană, dar aveam, totuşi, ce mânca”, povesteşte Soo Pyeong Kim, o femeie astăzi în vârstă de 43 de ani. Urma să împlinească la vremea respectivă 24 de ani, iar trupul inert al lui Kim Ir Sen căpăta în mintea tinerei aflată la început de drum imaginea unei porţi ruginite spre necunoscut.
Pe de altă parte, ea însăşi recunoaşte că, sub acelaşi Kim Ir Sen, viaţa devenise deja tot şi tot mai grea. Fabricile întârziau plata salariilor cu lunile, lupta pentru supravieţuirea de pe o zi pe alta se înteţea, iar piaţa -neagră le trăgea oamenilor -intens cu ochiul, în ciuda riscurilor enorme la care se expuneau cei dornici să intre în -comerţul -paralel. Toate astea adăugându-se controlului -absurd exercitat de stat în societatea nord-coreeană.
Pe Soo Pyeong am cunoscut-o recent, la Seul, metropola capitalistă care pentru ea înseamnă începutul unei vieţi nou-nouţe, la capătul unui drum periculos ce a durat câţiva ani; un drum care a început într-o noapte în care a trecut ilegal graniţa în China, a continuat cu peste 2.000 de zile de aşteptare în această ţară, pentru a culmina cu traversarea, în cele din urmă legal, a frontierei -Coreii de Sud.
Astăzi, lui Soo Pyeong Kim îi vine greu să creadă că i-a dăruit criminalului Kim Ir Sen o parte generoasă a sufletului său; iar eu, faţă în faţă cu ea, încerc, dar e aproape imposibil, să înţeleg cum a putut gestiona, ulterior, sentimentele contradictorii care au acaparat-o. Nu mult timp după moartea dictatorului, mintea tinerei -femei urma să opereze concomitent cu ataşamentul care-i fusese sădit faţă de Kim Ir Sen şi cu sălbăticia sistemului pe care tătucul mult iubit al naţiunii îl patronase aproape cinci decenii.
Cum a început totul? După ce a terminat liceul, a fost an-gajată într-o fabrică de textile. A fost greu, iar salariul care venea cu întârziere făcea traiul de zi cu zi încă şi mai dificil. “Ca să fac bani, am intrat în comerţul cu aur, care în Coreea de Nord este interzis şi pentru care poţi fi acuzat chiar de trădare şi -împuşcat”, povesteşte Soo Pyeong Kim.
Femeia intrase în afacere alături de alte patru persoane, dar mâna lungă a Securităţii lui Kim Jong Il, fiul şi urmaşul lui Kim Ir Sen la tron, i-a ajuns pe toţi din urmă. Prin urmare, Soo Pyeong Kim şi partenerii ei au fost arestaţi şi trimişi în lagăr.
„Prin faţa mea a trecut un câine cu o mână de om în gură“
La prima vedere, femeia îmi dă impresia unei persoane calme sau cel puţin extrem de capabilă să îşi ţină emoţiile sub control. Nu e deloc simplu. Răscolirea amintirilor este, probabil, una dintre cele mai traumatizante experienţe prin care trece orice refugiat nord-coreean, odată ajuns în lumea liberă.
Este, pe de altă parte, un prim pas obligatoriu. Imediat cum intră în Coreea de Sud, aceşti oameni sunt audiaţi de serviciile de informaţii, care strâng de la ei date preţioase despre Nordul comunist şi, în acelaşi timp, se asigură că nu au în faţă spioni comunişti infiltraţi în Sud. Apoi, statul sud-coreean le asigură o asistenţă complexă pentru a se putea integra într-o societate cu totul şi cu totul -nouă.
Singurele momente în care Soo Pyeong Kim nu-şi poate ascunde total emoţiile sunt cele legate de perioada petrecută în detenţie: umilitoare şi dureroasă, la propriu. “A fost ca în Iad. În fiecare zi am văzut oameni murind, iar cei care eram în viaţă, malnutriţi şi bătuţi, trebuia să ne ocupăm de cadavre, care erau scoase din închisoare şi îngropate”.
Totul se făcea rapid, superficial, suficient de pe fugă încât, într-o bună zi, Soo Pyeong Kim să fie ea însăşi martora unui tablou hidos: “Eram în pădure, când văd trecând un câine cu o mână de om în gură. Vă daţi seama, nici măcar nu-i fusese greu să o scoată din pământ”.
Altfel, tânăra care-l plânsese odată pe Kim Ir Sen a avut, în puşcăriile cu care cel pe care-l bocise odată împânzise ţara, un tratament cât se poate de “uman”: “În prima zi, am refuzat să mănânc. Eram la carceră, adică o celulă de aproximativ un metru pătrat şi mai puţin înaltă decât un om.
Trei zile am fost acolo. Tortura efectivă a venit în ultima zi: gardienii mă puneau să stau în picioare, dar pentru că de fiecare dată când încercam să mă ridic dădeam cu capul de tavan şi, ca atare, rămâneam tot aplecată din cauza înălţimii mici a celulei, mă luau la bătaie. Ziceau că refuz să mă conformez”. Soo Pyeong Kim a petrecut în acea puşcărie un an întreg. Un an în care, după calvarul de la izolare, au urmat peste 300 de zile de foame şi luptă inumană pentru a rămâne în viaţă.
Era, deci, imposibil ca tânăra femeie să nu se vindece de dorul pe care i-l dusese, când a fost doliu naţional, lui Kim Ir Sen.
Mai mult decât atât, a fost perioada în care, după experienţa iniţiatică a intrării pe cont propriu în comerţul cu aur, lui Soo Pyeong Kim i s-a cimentat ideea că viitorul aparţine iniţiativei individuale, nu colectivismului. O revelaţie de-a dreptul subversivă.
Foamea îndurată în puşcărie a convins-o definitiv că nu mai trebuie să depindă de nimeni, nici de vreun alt “Tătuc”, aşa că a început să-şi facă singură meniul: “De câte ori ieşeam în afara închisorii, la muncă, eram cu ochii după ceva care mişcă. Aşa am prins mulţi şerpi şi insecte, pe care le ascundeam sub haine şi apoi le mâncam crude”. Rezistând bătăilor şi găsind soluţii inimaginabile pentru a se hrăni, în final Soo Pyeong Kim a supravieţuit.
Astăzi, la atâţia ani de când -şi-a luat viaţa de la capăt, are o fetiţă care merge la grădiniţă. A născut-o în Coreea de Sud şi e singura rudă de sânge pe care Soo Pyeong Kim o poate atinge, căreia i se poate adresa liber şi faţă în faţă.
Restul familiei trăieşte şi acum în Coreea de Nord. Soo Pyeong vorbeşte cu sora ei o dată pe lună, la telefon. Dialogul este, evident, complicat, pentru că autorităţile comuniste încearcă să dea de urma fiecărui cetăţean care intră în contact cu “trădătorii” care şi-au părăsit ţara.
Prin urmare, degeaba are astăzi cont de Facebook, poate una dintre cele mai post-moderne expresii ale sfidării faţă de regimul de la Phenian. Din lista de prieteni ai lui Soo Pyeong Kim lipsesc tocmai membrii familiei şi amicii pe care i-a avut cât a trăit în Coreea de Nord.
Munca asiduă a propagandei, izolarea totală a ţării de restul lumii, represiunea sistematică şi un ţesut social în care individul este redus la nimic încă de când, în calitate de prunc, deschide pentru prima dată ochii, au făcut ca generaţiile născute după 1950 să îl considere pe Kim Ir Sen părintele ocrotitor al naţiunii, bunul cel mai de preţ, cel care dă sens vieţii fiecăruia. Soo Pyeong Kim a fost una dintre milioanele de victime ale acestei nebunii totalitare şi caută acum ca fiecare minut al noii sale vieţi să îl dedice vindecării totale. Nu îi e simplu, dar perseverează. O face cu aceeaşi motivaţie cu care a urmărit să supravieţuiască atunci când se afla în marele lagăr numit Coreea de Nord.
Alt caz, altă dilemă
Experienţa halucinantă a lui Soo Pyeong Kim nu e singulară. Soon Sil Lee s-a născut în 1968, prin urmare avea 26 de ani când a murit Kim Ir Sen. Spălarea pe creier prin care a trecut în Coreea de Nord, de când a scâncit întâia oară şi până la maturitate, a lăsat şi în cazul ei urme adânci. A încercat să părăsească ţara de opt ori şi doar a noua oară a reuşit.
Prin urmare, a cunoscut calvarul deportării din China în Coreea de Nord de opt ori şi tot atâtea internări în lagăr. Viaţa ei, ale cărei detalii vor apărea într-un număr viitor al „RL“, a cunoscut momente greu de des-cris. Legat, însă, de imaginea care îi fusese proiectată cu privire la profilul lui Kim Ir Sen, îşi aduce şi acum aminte un episod care, deşi încheiat, continuă să o bulverseze. “Chiar dacă avusesem o viaţă mizerabilă în Coreea de Nord, mai ales că am trăit o perioadă pe stradă cu copil mic, nu puteam nicicum să îi învinovăţesc pe cei doi dictatori Kim (Ir Sen şi Jong Il – n.r.)”, îmi povesteşte Soon Sil Lee.
Eficienţa propagandei care i-a violat perspectiva asupra vieţii s-a văzut când, în China fiind, a trebuit să facă ceva de neimaginat: “Mă prinsese poliţia şi urma să fiu deportată. Când m-au arestat, poliţiştii au văzut că pe un colţ al hainei de pe mine aveam cusută un fel de insignă cu chipul lui Kim Ir Sen. Unul dintre agenţi mi-a zis să o dau jos, să o scot. Eram tulburată. Mă întrebam în sinea mea cum să îndrăznesc eu să fac asta? Doar eram unul dintre copiii dragi ai lui Kim Ir Sen”. În ciuda luptei interioare, Soon Sil s-a conformat. Calvarul, în schimb, a continuat şi tot ceea ce i s-a întâmplat de atunci încolo a pregătit-o pentru cea mai raţională abordare: fără Kim Ir Sen la guler, buzunar sau mânecă. Şi nu de frica poliţiştilor chinezi, ci graţie libertăţii regăsite.
„Efectul Ceauşescu“
Bătrânul satrap, Kim Ir Sen, a murit în 1994, iar fiul său, dictatorul Kim Jong Il, s-a dus şi el în 2011, aşezându-se strâmb în lumea celor drepţi. Cu privire la Kim Jong Il, în timpul căruia Soo Pyeong Kim şi Soon Sil Lee au fugit din Coreea de Nord, merită totuşi reţinut un amănunt interesant.
Îl dezvăluie jurnalista americană Melanie Kirkpatrick, care după o experienţă vastă în Asia, în calitate de corespondent al Wall Street Journal, a publicat anul trecut o carte revelatoare despre totalitarismul nord-corean. „Numiţi-l efectul Ceauşescu, scrie Melanie Kirkpatrick. Refugiaţii care înainte de a părăsi Coreea de Nord orbitaseră în jurul lui Kim Jong Il susţin că fostul dictator era îngrozit la gândul că ar putea împărtăşi soarta lui Nicolae Ceauşescu (…) protagonist, la fel ca omologul nord-corean, al unui bizar cult al personalităţii”.
Până la urmă, Kim Jong Il a avut noroc şi a murit „curat”, în patul lui, la sfârşitul anului 2011.
În schimb, nimeni nu ştie ce gânduri negre l-ar putea bântui pe urmaşul său, Kim Jong Un, care conduce acum ţara în stilul pe care l-a deprins acasă: autoritar, sadic şi cu un apetit maladiv pentru cultul personalităţii, ale cărui baze au fost puse de bunicul său.
În final, două elemente-cheie despre perspectivele Coreii de Nord sub conducerea acestui dictator, abia trecut de 30 de ani şi aflat la început de drum.
Pe 11 octombrie anul curent, ziarul International Herald Tribune (IHT) arăta că, aflat în plină campanie de securizare a puterii, Kim Jong Un a înlocuit, de la moartea tatălui său până acum, 44% din oficialii de top ai dictaturii de la Phenian. Aproape jumătate dintre cei 218 generali, oficiali guvernamentali şi lideri influenţi ai Partidului Muncitorilor.
Şi, potrivit altor surse, operaţiunea continuă.
În al doilea rând, este e vorva de un episod violent, dar cu unele accente caricaturale, care s-a consumat recent. Citând dezvăluirile publicate în luna august de cotidianul sud-coreean Chosun Ilbo, International Herald Tribune susţine faptul că tânărul lider de la Phenian a ordonat executarea unei duzini de artişti nord-coreeni, inclusiv a fostei sale prietene, pe motiv că s-ar fi filmat în scene de sex, casetele pronografice fiind ulterior comercializate. Dar asta ar fi, să zicem, ştirea veche. Noutatea, în schimb, constă, potrivit IHT care citează cotidianul japonez Asahi Shimbun, în faptul că Kim Jong Un a cerut execuţiile cu pricina pentru a preîntâmpina răspândirea zvonurilor legate de implicarea actualei sale soţii în industria porno nord-coreană. Când? În perioada în care tânăra devenise deja una dintre cele mai renumite cântăreţe din ţară.
