„Apăăăărăăăă Duckadam!”, răsuna glasul extaziat al comentatorului Televiziunii Române Teoharie Coca Cozma în seara zilei de 7 mai 1986, când echipa de fotbal Steaua câştiga Cupa Campionilor Europeni. Numele portarului care a intrat în istorie cu cele 4 penalty-uri apărate în acea finală a rămas pe timpanul multor români exact aşa cum l-a pronunţat Coca Cozma – cu tente excepţionale.
Şi foarte puţini s-au întrebat apoi ce a făcut „eroul” Duckadam la Revoluţie, spre exemplu. Probabil şi mai puţini au aflat că Duckadam a apărat şi în decembrie 1989. După cum spune chiar el, pentru romanialibera.ro, a apărat visul românilor de a avea un regim „mai libertin, ca în Occident”. Şi a fost declarat apoi „luptător cu merite deosebite pentru victoria Revoluţiei române”. Cel puţin aşa scrie pe certificatul său de revoluţionar. Pentru că, da!, „eroul de la Sevilla” s-a numărat apoi şi printre „eroii” de la Arad, al doilea oraş care ieşit în stradă împotriva regimului Ceauşescu în ’89. Helmuth Duckadam a povestit cu lux de amănunte ce a făcut la Revoluţie şi de ce a făcut ce a făcut.
Ce aţi făcut ca să obţineţi carnetul de revoluţionar?
Noi cei din Arad am aflat mai repede decât ceilalţi din ţară despre începuturile mişcărilor de la Timişoara, în data de 17 decembrie, pentru că noi prindeam Radio Budapesta. Acolo am auzit prima dată de acele împuşcături de la Timişoara şi sigur că am avut un sentiment de strângere de inimă
Aradul a fost al doilea oraş unde s-a ieşit în stradă, au ieşit muncitorii. Eu în acea perioadă eram vicepreşedinte la Vagonul Arad, la echipa de fotbal. Eram în oraş şi m-am întâlnit cu muncitorii de acolo care se opriseră pe la uzine ca să-şi caute mai mulţi adepţi. S-au strâns vreo câteva mii şi se îndreptau spre centrul oraşului, unde Armata făcuse deja un baraj, postat în faţa Primăriei. Când s-au apropiat, s-au tras primele focuri de avertisment în aer. Eu le-am văzut pentru că eram cu maşina în spatele muncitorilor. Am plecat imediat la stadion şi i-am anunţat pe ai mei: „Gata, haidem!”
Ne-am întors cu toţii la baraj. Eu ieşisem din cadrele militare în urmă cu doar un an-doi pentru că fusesem şi eu militar, plecând de la Steaua. Aşa se face că îi cunoşteam pe majoritatea soldaţilor de la baraj. Şi i-am întrebat: „Ce ordin aveţi? Trageţi în noi sau nu trageţi?!”. Mi-au zis să stau liniştit că nu trag.
Lucrurile s-au mai liniştit apoi, iar seara oamenii s-au retras din faţa Primăriei. Apoi eu şi cu un prieten, Gheorghe Curta, care este acum şeful revoluţionarilor din Arad, am plecat la o mânăstrire din apropierea oraşului. Era ora 12-1 noaptea. Aveam bani destul de mulţi la mine în acea perioadă – 3.000 de lei. Erau banii mei, dar şi bani de la club. Şi am cumpărat de toţi banii lumănări. Apoi am mers în piaţă împreună cu Curta. Şi am tăiat lumănările în două cu un cleşte şi le-am împărţit oamenilor din piaţă. Aşa s-a făcut lumină şi am rezistat peste noapte. Am făcut asta pentru că toate becurile se stinseseră. Miliţia şi Securitatea voiau să mai înhaţe din puţinii protestatari rămaşi pe întuneric. Dar în momentul în care noi am făcut lumină lumea s-au adunat din nou.
A doua zi, protestul a continuat. Lumea era deja mai entuziastă.
Dar când a fost mitingul de pe CC şi l-am văzut pe Ceauşescu la televizor m-am blocat. Am zis: „E acolo, n-are cum să cadă. Gata, frate, m-au săltat!”. Că eu eram cine eram în Arad, toată lumea mă ştia. Dar, din fericire, Ceauşescu a fugit (n.r. pe 22 decembrie). După aceea s-au retras forţele de ordine din Primărie şi am pătruns acolo noi, revoluţionarii.
Cine era cu dumneavoastră?
Liderul era (n.r. Valentin) Voicilă, un actor, care a fost şi în primul Parlament al României. Mai era un avocat. Aceşti oameni mi-au dat încredere pentru că am văzut că sunt şi intelectuali lângă noi.
Vă întreb despre indentitatea lor pentru că foarte mulţi au spus în ultimii 21 de ani că printre revoluţionari au fost şi oameni infiltraţi de Securitate…
Păi sigur că erau şi oameni infiltraţi printre noi, că nu ne cunoşteam toţi. Ne-am cunoscut când s-a înfiinţat Frontul Salvării Naţionale. Vă daţi seama: când sunt 30.000 de oameni într-o piaţă publică nu ai de unde să-i cunoşti pe toţi.
Ce a urmat?
Am pătruns în Primărie şi am început să ne organizăm. Atunci s-a făcut o mare greşeală: s-au dat arme civililor. Erau arme în Primărie pentru că fusese până atunci sediul Gărzilor Patriotice acolo. Şi-atunci, seara, a început să se tragă.
Au fost şi la Arad zvonuri despre terorişti?
Da, erau foarte multe zvonuri şi au murit mulţi oameni din cauza asta. La un moment dat, eu cu Ghiţă Curta eram într-un birou şi l-am auzit vorbind cu Iliescu la telefon. Ne zicea ce să facem, cum să ne organizăm. Dar afară se trăgea aiurea. Afară erau unii cu păcănitori, că în Primărie n-am văzut niciun glonte, iar ăştia din Primărie trăgeau şi ciuruiau tot ce era prin jur.
Dumneavoastră ce-aţi făcut când aţi văzut că toată lumea se înarmează?
Eu n-am luat armă, cu toate că eram vânător în acea perioadă. A doua zi a fost o chestiune interesantă: militarii care mai rămăseseră acolo s-au retras cu toţii în cazarmă. Ne-au lăsat numai pe noi. Iar în acea seară s-a tras ca la Verdun. Noi stăteam pe jos în Primărie, aplecaţi lângă calorifere.
Cât aţi stat în Primărie în acea perioadă?
Două luni de zile am stat acolo. Bine, ieşeam, plecam din când în când unde aveam treabă. Dar s-a întâmplat şi în Primărie un caz nefericit. Era un băiat tânăr, secretar în Primărie cred, Gruber Geza îl chema. Se pare că el aflase nu ştiu ce treburi pentru că a doua sau a treia zi după ce începuse nebunia l-am găsit într-un birou, împuşcat cu un glonţ de calibru mic. Şi m-am dus special afară ca să văd dacă s-a tras prin geam, dar nu se trăsese de afară. Deci a fost împuşcat din interior, clar. Asta apropos de oameni infiltraţi. Atunci ne-am speriat şi noi şi am făcut o cerere către o unitate militară din Lipova. A venit un maior cu patru TAB-uri şi s-au aşezat în fiecare colţ al Primăriei. Apoi au început să strângă armele de la oameni, care le deţinuseră vreo două-trei zile. Din acel moment nu s-a mai tras din Primărie. Îmi amintesc că atunci i-am cerut un pistol acelui maior. Dar mi-a zis să stau liniştit că n-am nevoie. „E mai bine să nu ai pistol că dacă află cineva poţi avea probleme”, mi-a spus.
Dar de ce aţi cerut până la urmă o armă? Vi se făcuse frică?
Îţi dai seama că nu-mi era tot una. Noaptea se stingeau becurile în Primărie şi era o benză…Venise Voicilă la mine şi îmi spusese să trimit oamenii care încă mai protestau în faţa Primăriei acasă, că se trăgea. Îmi amintesc că a trebuit să cobor scările pe bezna aceea. Dădeam din colţ în colţ. Aveam o parolă pe care trebuia să o spun la intrare, că altfel mă împuşcau. Ne împuşcam între noi! Deci nu mi-a fost chiar aşa uşor.
La un moment dat, plecasem către Poliţie – care fusese consemnată să rămână în sediu. Eu aveam prieteni acolo şi m-am dus să văd ce se întâmplă. Şi în moment ce urcam, se trăgea dintr-un liceu de vizavi. Şi-atunci, de frică, un soldat postat acolo şi-a tras singur în picior. Acolo am văzut prima dată, legaţi, doi terorişti. Aşa le ziceau. Şi i-am întrebat: „Dom’ne, care-i treaba?”. Se pare că făcuseră parte din delegaţiile generalilor Nuţă şi Mihalea, care au participat în reprimarea Revoluţiei de la Timişoara.
V-aţi înscris în în FSN…
Da, iniţial eram 24 de inşi în Arad şi am încercat să ne împărţim responsabilităţile pentru că judeţul trebuia să funcţioneze în continuare.
Dar de ce nu aţi rămas în FSN? De ce nu aţi intrat în Parlament, cum au făcut-o mulţi membri FSN?
Am avut o mare dezamăgire după primele două luni. Cum s-a întâmplat? Au început să vină în acea perioadă ajutoarele din străinătate. Trebuiau dirijate pentru a fi distribuite în toată ţara. Eu mă ocupam de dirijare. Dar nu puneam mâna pe ele. Nici n-aveam cum pentru că erau TIR-uri întregi. Doar spuneam câte şi unde trebuie să ajungă. Erau pături, haine second-hand, conserve. După vreo lună şi ceva de când am început să fac treaba asta au apărut suspiciunile. La un moment dat, m-a chemat Voicilă şi mi-a zis că vorbeşte lumea că am dus un TIR acasă. Eu nici n-aveam curte la casă, n-aş fi avut unde să-l las, în primul rând. Dar Voicilă mi-a zis că trebuie să vină cineva să vadă ce am în casă. Singura mea rugăminte a fost să vină în civil ca să nu mă fac de râs.
Şi-au venit un procuror, un revoluţionar, preşedintele clubului Vagonul Arad şi încă vreo câţiva. Au intrat, s-au uitat. Unde puteam să ascund un TIR? Şi am ajuns toţi în bucătărie. Le-am zis: „Oameni buni, aţi văzut? V-aţi uitat bine?”. Au zis că da. Dar le-am spus că nu s-au uitat bine: „Uitaţi, aici am o ladă de suc şi un kilogram de cafea!”. I-am servit. Le-am pus şi o pălincă de-a mea. Şi în timp ce făceau procesul verbal cum că n-au găsit nimic, am luat puşca de vânătoare din dulap şi am pus-o pe masă. Le-am zis: „Băi fraţilor, astăzi aţi intrat în casa mea fără mandat! Data viitoare, şi mandat să aveţi, la mine în casă să nu mai intraţi că vă împuşc!”. Aşa de supărat am fost că imediat după aceea m-am dus vijelie la Primărie, am tras un picior la uşă la prima secretară şi i-am aruncat carnetul de FSN pe masă. Le-am zis că nu mă mai interesează Revoluţia lor.
Dar de ce aţi simţit nevoia să protestaţi împotriva regimului? Vă întreb pentru că ştiu că fotbaliştii erau privilegiaţi în acea perioadă.
Nu neapărat că eram privilegiaţi, dar eram cunoscuţi şi ne descrucam mai bine decât oamenii obişnuiţi. A fost probabil mirajul străzii, acea dorinţă de a fi mai bine în România. Noi, sportivii, puteam pleca atunci destul de des din ţară şi vedeam cum e prin alte părţi. Am crezut în acea perioadă că vom reuşi să schimbăm şi să fim măcat ca Ungaria, că nu visam să fim chiar ca Germania. Nu muream de foame, dar voiam şi la noi ce era în Occident, voiam libertate. Din păcate, în acea perioadă au ieşit în stradă mai mult oameni fără şcoală, oameni simpli. Aceştia au fost batjocoriţi pe urmă. Cei care au profitat cu adevărat de Revoluţie nu au fost în stradă, au stat şi au plănuit pe mai încolo. Poate şi de asta am evitat eu să mai ies în faţă.
Când aţi primit primul certificat de revoluţionar?
Prin ’90, când s-au făcut prima oară. S-au schimbat de câteva ori de atunci, ultima oară prin 2008, cred. Au fost reguli mai stricte, trebuia să aducem inclusiv poze care să dovedească faptul că am fost în stradă în ’89. Aşa au rămas mai puţini revoluţionari. Dar ăştia care suntem acuma tot de Guvernul ăsta am fost acreditaţi. Nu ştiu de ce se zice că suntem prea mulţi?
Este adevărat că aţi avut probleme ba cu Nicu Ceauşescu, ba cu Securitatea? Sunt speculaţii cum că de aici s-ar fi născut dorinţa dumneavoastră de a răsturna regimul.
Nu e adevărat. Pe Nicu Ceauşescu l-am văzut o singură dată în viaţa mea, atunci când am fost premiat de Nicolae Ceauşescu pentru victoria de la Sevilla. Cu Valentin am avut o relaţie mai apropiată pentru că el era aproape de noi la Steaua. După ’90 m-a sunat fostul coleg Tudorel Stoica şi m-a rugat să-i fac rost de o cameră la Arad lui Valentin pentru că urma să plece în Italia, la Brescia, unde juca Hagi. Dar eu l-am chemat să stea la mine. De ce să fi stat la hotel? Şi atunci el şi soţia lui au stat la mine o noapte. Am luat legătura cu cei de la Poliţia de Frontieră şi le-am zis că Valentin e la mine şi că vrea să plece din ţară. I-am avertizat ca să nu se sperie. Dar documentele lui Valentin erau în regulă. Aşa că l-am condus la punctul de frontieră Nădlac. Iar la întoarcere tot acolo l-am aşteptat. N-am avut probleme nici cu Securitatea. Ba chiar pot să fac o mică povestire. Eu îi cunoşteam pe securiştii de la Vagonul Arad, că atunci fiecare fabrică avea securiştii ei. În momentul când au rămas închişi la Securitate la ei, pe data de 24 decembrie, ei erau speriaţi de tot. Credeau că a doua zi îi scoatem în curte şi îi împuşcăm. Dar, în seara aceea, eu am luat maşina ARO pe care o primsem după câştigarea Cupei Campionilor, am umplut-o cu portocale şi ţigări şi m-am dus la Poliţie la ei. Am vrut să simtă şi ei că e Crăciunul.
Înseamnă că nu le purtaţi pică reprezentanţilor regimului?
Eu nu port pică nimănui. Eu am vrut să avem şi noi ce aveau vecinii noştri.
Deci nu aţi vrut, de fapt, să răsturnaţi regimul?
Haideţi să fim serioşi! Nimeni n-a crezut că o să cadă comunismul. Noi am vrut să schimbăm guvernul, în frunte cu Ceauşescu. Am vrut un guvern mai libertin. Cine credea că se poate o schimbare radicală? Noi voiam libertate mai mare. Deşi, să fiu sincer, mi-a fost mai greu să ies din ţară după ’90 pentru că aveam nevoie de viză. Am fost şi refuzat.
Privind înapoi, aţi putea să spuneţi, spre exemplu, că Iliescu, Petre Roman sau altcineva poartă vina pentru oamenii omorâţi la Revoluţie?
Cu siguranţă că există o vină, dar n-ai putea să spui că un om sau zece oameni poartă vina pentru ce s-a întâmplat. Majoritatea oamenilor care au murit, au murit din greşeli. Din acele zvonuri care transmise atunci. Şi noi, la Arad, am mai trimis zvonuri. Auzeam că vine o blindată de undeva, spuneam. Şi ne-am omorât între noi,
Dar există e o ipoteză cum că tot acest haos ar fi fost, de fapt, bine plănuit. Un haos controlat.
Nu cred. Adică ştiu că există varianta aceea, „Creează haos ca să poţi să conduci”. Dar nu cred că cineva a putut să fie chiar atât de diabolic. Nu, lucrurile s-au întâmplat din cauza zvonurilor aruncate pe piaţă.
Să revenim la partea cu revoluţionarii. Sunt în jur de 20.000. Credeţi că toţi merită certificatul şi indemnizaţia?
Probabil că nu. Eu ştiu că cine a mers la Revoluţie n-a mers pentru treburi legate de rentă sau de certificat. Acestea s-au dat mai târziu. Dar 90% din aceşti oameni care au primit şi primesc rentă o merită. Au nevoie de ea. Eu mă gândesc la mine când spun asta. Înainte să vin la Steaua, să-mi fi întins o mână de ajutor domnul Becali, stăteam pe o pensie de boală de 1.200 de lei, iar acea rentă mă ţinea la suprafaţă. Dacă mi se taie acea rentă, în afară de banii de la club, eu aş rămâne cu circa 1.000 de lei. Părerea mea este că aceste rente, aceste indemnizaţii, pot fi plătite foarte uşor. Să se tragă banii de la miliardarii care s-au îmbogăţit după Revoluţie, profitând de pe urma ei.
Credeţi că s-a făcut dreptate celor care au murit la Revoluţie?
Nu! Iar, din păcate, aceste manifestaţii care se fac în luna decembrie parcă se fac, de la an la an, mai mult ca să fie făcute. Nu mai există o recunoştinţă faţă de cei care au participat la Revoluţie. Din păcate asta e!
