Deja, de la început, nu se vorbea decât de filmul „Cucerirea” despre alegerea lui Sarkozy, transformată în scenariu caustic, care încă nici nu s-a văzut şi a stârnit comentarii (culmea: proiecţia pentru presă e simultan cu cea a filmului românesc cel mai aşteptat „Loverboy” al lui Cătălin Mitulescu, noroc că nu e unică!), acum a izbucnit scandalul DSK (care sună ca JFK – pe unde se spune că a încercat s-o şteargă- şi să nu uităm că, deşi se zice că, de morţi numai de bine, şi el a avut episodul său erotic, mai glamorous, nu cu o cameristă de culoare (ca în montarea recentă a Hamletului de la teatrul Globe din Londra) pe nume predestinat dramelor: Ofelia, ci cu nimeni alta decât Marilyn Monroe!).
Şefului FMI pare-se că i s-au aprins călcâiele după clasa muncitoare (doar e de stânga, nu?). Deşi e căsătorit cu frumoasa ziaristă TV Anne Sinclair, care în anii ’90 căzuse victimă şarmantului Petre Roman, dar între timp fusese nevoită să renunţe la o strălucită carieră, măritându-se cu un important personaj politic, Dominique Strauss-Kahn a demonstrat străvechea teorie că omul nu e născut monogam.
Cu siguranţă că se va face un film despre această întâmplare (chiar am găsit şi actorul : britanic!!! Nigel Devenport) care prevede un final de participare la alegerile prezidenţiale franceze (conform sondajelor avea mari şanse), iar lui Clinton nu i-a fost fatală o aventură oarecum similară.
A rămas la putere deşi, până şi marele oracol al momentului, Silviu Brucan îi prevestea în celebrele profeţii o cădere definitivă!
Dar să ne întoarcem pe Croazetă. „Michael”, pelicula care făcuse vâlvă înainte de a fi proiectată, despre viaţa de zi de zi a unui pedofil, lăsat într-un final prea deschis ca să nu supere publicul, care a mai cunoscut modelul la chiar maestrul regizorului debutant Markus Schleinzer, sumbrul Michael Haneke şi al său „Cache”/„Ascuns” de exemplu.
Chiar dacă aici obiceiul e să se vină la spectacolele de gală cu copii actori ca să câştige între altele bunăvoinţa sălii, de data asta n-a ţinut şiretlicul destul de ieftin care a păcălit Berlinul acum un an cu turcescul „Mierea”!
Fraţii Dardenne au dat însă lovitura cu producţia lor cel mai bine clasată deocamdată, cu un puşti problemă care poate fi măcar parţial îmblânzit. „La gamin au velo” e dovada convingătoare că nu e fără ieşire tragedia din „We need to talk about Kevin”!
În continuare bordelul e star de la „Sleeping Beauty” la dezgustătorul „L’Appolonide: Souvenirs de la maison close” de Bertrand Bonello, unde o prostituată e desfigurată la început de secol XX, după modelul Joker/Heath Ledger din „Batman”, şi plânge cu lacrimi de… spermă.
În deschiderea celei de-a 50-a Săptămâni a criticii, onoarea i-a revenit unei franţuzoice cu sânge şi nume românesc, Eva Ionesco. Ea şi-a prezentat un fel de autobiografie despre copilăria sa ca model erotic al unei mame fotograf intelectual. Isabelle Huppert a paricipat la acest proiect, ba şi spune câteva replici pe limba noastră, dar la mai tot castingul sună ca în „Dracula” lui Coppola. Anamaria Vartolomei e o Lolita desăvârşită, mai izbutită decât Brooke Shields în „La petite”, doar că, din păcate, n-a mai putut fi regizor Louis Malle!
„Martha Marcy May Marlene” de Sean Durkin, este excelent jucat, dar din nou un subiect de te trec fiorii, cu o sectă criminală, care-ţi ia şi minţile, „Halt auf Freier Strecke” al lui Andreas Dresen ne trece prin experienţa unei tumori cerebrale terminale, cu lunga perioadă de agonie pentru pacient şi familie, „Tree of Life”, mult aşteptat, după cum spunea unul dintre cei care asigură paza îmbrăcat în uniforma sa în ton cu nisipul de pe plajă, pe care rareori apuci să-l vezi, măcar de la distanţă, că nu te înduri să pierzi ceva din multiplele programe paralele: „E cu Brad Pitt”.
Prin urmare a fost o înghesuială de nedescris, nici măcar harnicul Tudor Caranfil nu l-a văzut, a asistat vorba lui Andrei Creţulescu la un spectacol şi mai şi de vociferări, până şi fostul director de la Berlinală Moritz de Hadeln, primul preşedinte de juriu la „Anonimul” a rămas cu nevastă cu tot pe dinafară, dar am avut satisfacţia să aflăm, mai apoi că proiecţia s-a lăsat cu huiduieli.
Strugurii sunt acrii? Probabil că vom recupera duminică, deşi ştim deja că Sean Penn e supărat foc că n-a mai rămas mai nimic din ce-a filmat, dar a venit totuşi pe celebrele trepte cu covor roşu, unde una dintre televiziunile locale i-a dat-o lui de nevastă pe Angelina Jolie… O urma vreun duel şi nu ştim noi ?
Am lăsat la urmă cel mai frumos film de până acum, din competiţie, „The Artist”. E mut, dar cu orchestră ilustratoare ca pentru „Metropolisul” lui Fritz Lang, din acelaşi 1927, când începe povestea lui George Valentin, ilustru star imaginar, e alb/negru, dar adorabil. O privire plină de afecţiune, dar şi de înţelepciune şi realism, cu conotaţii pe care cinefilul avizat le va vâna cu infinită satisfacţie, faţă de cinematograful american, a unui francez, care a decis ca inserturile să fie în engleză (şi nu a fost obligat prin vreo lege să apere limba strămoşească).
Autorul este Michel Hazanavicius, care şi-a cooptat protagonistul din „OSS 117, Cairo: Cuibul Spionilor”, Jean Dujardin, pe care l-a transformat într-un cocteil de Clark Gable + Douglas Fairbanks + Fred Astaire şi pe propria parteneră de viaţa a realizatorului: Berenice Bejo, dar şi pe colosalul James Cromwell, care este un desăvârşit valet al unui actor de film mut, care odată cu apariţia sonorului, rămâne pe lume doar cu un foarte ataşant şi fidel câţel, o rasă tipică epocii şi plăcilor cu His Master’s Voice. Între timp ea, o simplă doritoare de autografe, datorită presei şi unui sărut, devine celebră şi-l iubeşte în tăcere… (doar e fără vorbe audibile, deci racord).
La început, după sinopsis, am crezut că e un remake nemărturisit după „S-a născut o stea” cu James Mason şi Judy Garland, pe care ori de câte ori îl traduceam la Cinematecă, pe ultima scenă mi se îneca vocea. Dar m-am înşelat, e lacrimogen doar cât e omeneşte nevoie, plin de umor şi mai ales greu de anticipat ceea ce este tot mai rar. Sper să-i fi plăcut şi preşedintelui juriului celui mare, lui Robert de Niro. În 1987, tot el a ales la festivalul de la Moscova, şi laureat a fost Fellini, cu al său „Interviu”.
VA URMA
Din epidodul viitor : „Hors Satan”/„Piei Satană” şi „Et maintenant on va ou ? „/„Şi acum încotro?”, două surprize nesperat de ingenioase şi originale, scenarii care merită scrise, filmate şi vizionate.
Din capitala filmului: Cannes,
Irina-Margareta Nistor
